Despre dezamagire

Dezamagirea-i cand tot ce simti e un regret amarnic si chinuitor.Dezamagirea-i cand esti las,si plangi si te ascunzi de ce ti-e teama sperand ca o sa dispara.Dezamagit sunt cand simt ca nu mai am un rost in viata,cand nimeni nu mi-l mai ofera.Atunci ma simt dispretuit,si nu pot sa ma descarc,cand nimanui nu-i pasa si ma ascund intre cuvinte roase si tocite de timp,aceleasi cuvinte in care strig dupa ajutor,in care ma afund din ce in ce mai mult si simt ca se risipeste orice sens al vietii.
Dezamagirea-i cand as vrea sa lupt,sa am curaj,sa am un scop pentru care sa lupt,si realizez ca nu am.Dezamagirea- i cand nu ma asculta nimeni,cand nimic nu mi se pare in regula ; cand nu am motive sa ma ridic,cand doar cad si nu mai privesc in sus.Atunci ma simt dezamagit,atunci se pierde orice amintire,oricare bucurie,pentru ca regretul le inlocuieste perfect,ca un ucigas platit sa ma faca sa ma simt ca o scursura a lumii , si nici macar nu-mi pasa daca mai pot spera,daca am “paralizat emotional” ,daca mai pot simti si altceva decat neputinta si ura.
O usoara si fina depresie imi da tarcoale.Si nu,nu mint.Pentru ca simt asta.Pentru ca ma simt doborat,si nu mai am cu ce sa dreg adevarul crud,nu mai am minciuni cu care sa ascund singuratatea care ma doboara si ma face si mai inofensibil.As vrea ca ura si nebunia pe care o simt sa se poata exprima in cuvinte pe care sa le astern pe o coala de hartie,dar nu se poate si innebunesc si mai mult.Mintea isi smulge firele de par din cap si se loveste de peretii capului meu.Nu mai stie ce sa imi spuna.Nu mai aud vocea din interior,vocea ratiunii,doar sufar.Si este o suferinta cruda,care te sufoca treptat ,asteptand parca sa imi iau singur sperantele,sa ma vada tarandu-ma la picioarele ei ,implorand-o sa ma crute,sa imi ofere macar cateva amintiri placute,macar cativa prieteni,macar un singur rost al vietii mele insipide .Vreau sa existe cineva care sa ma ridice de jos,sa-mi spuna ca totul va fi bine,dar nu este nimeni.Nimeni,nimic,niciodata…Cuvinte prea mari ca sa le indes intr-o pagina prea murdara ca sa fie citita si inteleasa.Nu ma astept sa ma inteleaga cineva,nu ma astept sa ma inteleg eu.Nu ma astept la nimic.
Nu cred ca merita sa mai continui ceva care ar putea dura la nesfarsit : eu scriind ale mele dureri si temeri,chinuindu-mi sentimentele sa moara de tot,curmand fiecare speranta a ratiunii mele,terminand oricare urma de bucurie.
Doar agonie e acum,doar agonie o sa fie.
Aici inchei.Imi sterg lacrimile,inchid ochii si visez la fericire.Caci inca mai pot visa…