SA NE REAMINTIM.....

Rezumarea primului mesaj :

FLORIAN PITTIS-MOTUL

„Sunt tânăr, doamnă, lucruri am aşezat destul ca să
pricep căderea din somn spre echilibru şi bulgări de lumină dac-aş
mânca, sătul nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru!” (Mircea
Dinescu)

Florian Pittiş a venit pe lume la 4 octombrie 1943, în Bucureşti.
Porecla de „Moţu” a primit-o de la bunica din partea tatălui, pentru că
era primul nepot şi cel mai alintat. Familia lui era îndrăgostită de
artă, muzică şi literatură, lucruri transmise celui ce a devenit pentru
toată lumea artistul, actorul, regizorul, muzicianul, realizatorul de
emisiuni radiofonice - Moţu. Nicolae Pitiş, tatăl său, a fost cel ce a
"ţinut" genealogia familiei. Primul Pitiş despre care a aflat a fost
preotul Bonifachie Pitiş din Scheii Braşovului - un stră-străbunic al
lui Moţu. Atestat istoric este faptul că în grădina stră-străbunicului
său, Anton Pann i-a dat lui Andrei Mureşanu muzica pentru "Deşteaptă-te,
române!". Numele de Pittiş cu doi „t” se trage dintr-o greşeală a
jandarmului responsabil cu actul de naştere al lui Florian, greşeala
însă nu a fost remediată.

Florian Pittiş povesteşte deschis într-un interviu acordat în anul 2007 pentru „Formula As”, despre părinţii săi:

„Tatăl meu, Nicolae Pitiş, a fost comandor aviator - şef de scoală de
pilotaj, comandant de escadrilă. A schimbat garda la palat, a luat masa
cu regele - de fapt cu amândoi. Si cu... Carol al II-lea, şi cu Mihai. A
ieşit la pensie la 41 de ani, în 1941, la două săptămâni după începerea
celui de al II-lea război mondial (ştiut fiind că atunci din aviaţie se
ieşea la 40 de ani). A apucat aviaţia fără paraşută, a apucat şi
perioada când coborau avioanele pe lângă gări - într-o activitate de
recunoaştere. A participat şi la întrecerile gen "trecu cu avionul pe
sub podul de la Cernavodă". Şi aşa mai departe... Mama mea, Ana, a fost
casnică, apoi a avut un atelier de croitorie până în 1953. Mai târziu,
pentru că nu prea veneau bani în casă, s-a angajat secretară la o
scoală... Toţi ai mei erau îndrăgostiţi de artă, de muzică, de
literatură. Un amănunt... amuzant: tatăl meu a fost cel ce a adus în
ţară partitura cântecului "Ramona". Mama mea ar fi vrut să se facă
actriţă, semăna cu Danielle Darrieux... Dar n-au lăsat-o părinţii să
urmeze Conservatorul. A suferit teribil din cauza acestei "ratări"...
Poate de-aceea m-a "aruncat" pe scenă, când aveam vreo... 4 ani. Da, da,
am apărut pe scenă în spectacolul "Congresul puştilor" de Saşa
Georgescu şi I. Avian. Partenerii mei au fost, ţin minte, Flavia Buref,
Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubaş. Eu jucam rolul "Ciuculeţ". Asta se
întâmpla în 1947. Rolul meu era de fapt un monolog, în care povesteam că
aveam un câine bolnav şi prietenii mei nu veneau să-l vadă. Eram
supărat foc, dădeam din picior şi oftam de zor...”.

După primul său rol, „Ciuculeţ”, jucat când avea 4 ani, a învăţat să
citească. Mai întâi a citit toate cărţile de teatru din casă, apoi pe
cele din biblioteca scolii. Era fascinat de piesele de teatru,
părându-i-se uimitor că numele personajelor erau scrise cu majuscule. În
şcoala primară a văzut de 23 de ori piesa de teatru „O scrisoare
pierdută”, regizată de Sică Alexandrescu, aşa încât, ceva mai târziu,
când avea 14 ani, a montat chiar el actul III din piesă, jucând rolul
„Cetăţeanului turmentat”.

Moţu a urmat cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. În
1958, a făcut figuraţie în spectacolul "Omul cu mârţoaga", la Teatrul
Naţional. Apoi îşi încearcă norocul la Institutul de Artă Teatrală şi
Cinematografică (IATC). Prima oară este declarat respins, datorită unui
"R" prea puternic. De aceea, timp de un an a luat lecţii de dicţie. După
un an îşi împlineşte visul, intrând la clasa actorului Radu Beligan.
Pentru a fi aproape de scenă, se angajează la Teatrul Lucia Sturdza
Bulandra ca electrician - a lucrat cu „reflectorul de urmărire” şi a
văzut toate spectacolele, seară de seară. Tot la Bulandra vede, în
regia lui Liviu Ciulei, spectacolele "Cum vă place" (în care va şi
debuta mai târziu, în rolul pajului) de 236 de ori şi „Sfânta Ioana” de
128 de ori.

Despre şansa lui de a juca în „Cum vă place”, Moţu povesteşte: „Norocul
meu s-a numit şi se numeşte Liviu Ciulei. D-l Ciulei mi-a propus,
într-o seară, când am înlocuit un actor "indispensabil" - uite, ţin
minte pe dinafară cuvintele lui: "Vrei să joci în "Cum vă place"?".
Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină (el
juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul).
Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus
această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa...
Apoi, ca director, m-a şi angajat... Prima mea replică rostită pe scena
Bulandrei în calitate de actor angajat a fost: "Vă rog să-mi daţi o
clipă ascultare"...”


Prima piesă de teatru regizată de Florian Pittiş în 1980 a fost „Cum se
numeau cei patru Beatles?”. Au urmat apoi ani întregi de joc şi joacă -
actor şi regizor.


Roluri în teatru:

* Lucius – Iulius Cezar, de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, 1968

* Fleance – Macbeth, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1968

* Aurel – Sfârşitul pământului, de Victor Eftimiu, regia Zoe Anghel-Stanca, 1968

* Băiatul – Transplantarea inimii necunoscute, de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1969

* Camille – Puricele în ureche, de Georges Feydeau, regia Emil Mandric, 1969

* Collin Talbo – Harfa de iarbă, de Truman Capote, regia Crin Teodorescu, 1970

* Jeremy – Iubire pentru iubire, de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970

* Licheaua – Aceşti nebuni făţarnici, de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric, 1970

* Arlechino – Mincinosul, de Carlo Goldoni, regia Sanda Manu, 1971

* Valentin – Valentin şi Valentina, de Mihail Roşcin, regia Adrian Georgescu, 1972

* Feste – A 12-a noapte, de William Shakespeare; regia Liviu Culei, 1973

* Alencon – Elisabeta I, de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, 1974

* Alioska – Azilul de noapte, de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, 1975

* Traian – Titanic Vals, de Tudor Muşatescu, regia Toma Caragiu, 1975

* Edmund – Lungul drum al zilei către noapte, de Eugene O’Neill, regia Liviu Ciulei, 1976

* Radu cel Frumos – Răceala, de Marin Sorescu, regia Dan Micu, 1977

* Piotr – Mici burghezi, de Maxim Gorki, regia Ioan Taub, 1978

* Ariel – Furtuna, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1978

* Mihai – Scoica de lemn, de Fănuş Neagu, regia Dan Nasta, 1979 (Teatrul Nottara)

* Leonard Brazil – Cum se numeau cei 4 Beatles, de Stephen Poliakoff, regia Florian Pittiş, 1980

* Patriciu – Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic, de Adrian Dohotaru, regia Petre Popescu, 1980

* Regele Ludovic cel Mare – Cabala bigoţilor, de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu, 1982

* Domnul Loyal – Tartuffe, de Moliere, regia Alexandru Tocilescu, 1982

* Olcica – Rezervaţia de pelicani, de D.R. Popescu, regia Valeriu Moisescu, 1983

* Laertes – Hamlet, de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1985

* El însuşi – Cântec despre mine însumi, de Walt Whitman, regia Florian Pittiş, 1985

* Teodoro – Câinele grădinarului, de Lope de Vega, regia Florian Pittiş, 1988

* Philinte – Mizantropul, de Moliere, regia Valeriu Moisescu, 1989

* Dr. Frank Bryant – Meditaţiile Ritei, de Keith Waterhouse şi Willis Hall, regia Florian Pittiş, 1989

* Mortimer Brewster – Arsenic şi dantelă veche, de Joseph Kesserling, regia Grigore Gonţa, 1991

* Sonnenstich – Deşteptarea primăverii, de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei, 1991

* Tiresias – Antigona, de Sofocle, regia Alexandru Tocilescu, 1993

* Jack – Totul în grădină, de Eduard Albee, regia Tudor Mărăscu, 1997


Ca regizor:


* Faţă în faţă cu lumea (spectacol în colaborare cu Mircea Vintilă), 1979

* Cum se numeau cei 4 Beatles, de Stephen Poliakoff (traducerea Florian Pittiş), 1980

* Poezia muzicii tinere – spectacol de muzică şi poezie, 1981

* Cântec despre mine însumi (Song of Myself) – spectacol de muzică şi poezie pe versurile lui Walt Whitman, 1985

* Câinele grădinarului, de Lope de Vega, 1988

* Meditaţiile Ritei, de Willy Russel, 1989

* Black and White, de Keith Waterhouse şi Willis Hall, (traducerea şi adaptarea Florian Pittiş), 1997

La Spectacolul „Cântec despre mine însumi”, nu a făcut doar regia ci şi
adaptarea scenică, decor şi interpretare. În „Câinele grădinarului”,
după piesa lui Lope de Vega, a distribuit-o pe Emilia Popescu, studentă
pe atunci la teatru. Emilia a mai jucat şi în „Meditaţiile Ritei”, o
piesa regizată tot de el.

În Ediţia de colecţie a „Jurnalului Naţional”, din 13 august 2007,
dedicată lui Florian Pittiş, câţiva prieteni şi artişti vorbesc despre
rolurile jucate în teatru de acesta.


„Alexandru Tocilescu, regizorul care l-a distribuit în Laertes din
"Hamlet", rol despre care mulţi au spus lucruri la superlativ, crede
despre Moţu că n-a avut puterea să fie bătrân. Este convins că Pittiş
trăia acut groaza de bătrâneţe. "Viaţa nu-i mai oferea din punct de
vedere fizic datele de care avea nevoie ca să fie omul tânăr şi
permanent în mişcare, aşa cum a fost. Această groază de bătrâneţe a
îmbrăcat la el forme paroxistice, şi ideea de a se vedea la 75 de ani în
aceiaşi blugi şi cu acelaşi păr lung i se părea ridicolă." Cu toate că a
fost excepţional în "Hamlet" şi în "Furtuna" şi alte piese, Tocilescu
crede că punctul culminant al carierei interpretative l-a atins Florian
Pittiş în "Cabala bigoţilor", unde avea rolul Regelui-Soare, şi unde
"era mai original decât Ludovic însuşi". Pasiunea pentru muzică,
dragostea de modernitate, dorinţa de a fi contemporani cu tot ce se
întâmplă "pentru a nu fi comici în faţa tinerilor" sunt lucruri care
i-au unit într-o amiciţie profundă pe cei doi oameni de teatru. Cortina
s-a tras prea repede insă, iar "Toca" n-a mai avut timp să-i restituie
Regelui-Soare casetele audio şi video împrumutate.”

„Pentru Teatrul "Bulandra" sau pentru directorul acestuia, prezenţa
aureolată a lui Pittiş se confundă. Are aproape acelaşi înţeles.
Regizorul era un adolescent când Florian Pittiş a venit în casa
părinţilor săi şi, cunoscând pasiunea lui pentru muzică, i-a adus un
disc original cu Jimmy Hendrix. "Am căzut de pe scaun... M-a uimit un
cadou atât de frumos şi neaşteptat de la un om pe care îl vedeam prima
dată în viaţă...", povesteşte Alexandru Darie. "Un lucru dureros pentru
mine este că n-am apucat să îl văd revenit pe scena de la «Bulandra» în
rolul lui Prospero, aşa cum plănuiam. Jucase un Ariel excepţional în
«Furtuna» lui Shakespeare, iar acum voia să joace Prospero". Ştia de la
Moţu că avea idei extraordinare pentru viitor: să transmită un spectacol
în timp real, să aducă, prin tehnologie de ultimă oră, în faţa a zeci
de mii de oameni, artişti din lumi diferite, cum ar fi Bob Dylan şi
Sting, de exemplu. La el m-a impresionat mai ales bucuria aceasta de a
trăi. Era o plăcere să te întâlneşti şi să vorbeşti cu el".

„Marcel Iureş a intrat în echipa de la "Bulandra" în 1980 şi îşi
aminteşte că Florian Pittiş se purta cu multă bunătate cu toţi actorii
proaspăt veniţi acolo. "Era bun, ne învelea pe toţi ca apa...". Marcel
Iureş a povestit despre imensa putere a lui Moţu de a oferi prietenia
sa. "Eram tot timpul la el acasă. Ne lua mereu să ascultăm concerte,
albume de muzică rock, muzică excepţională. Avea un zâmbet pentru
oricine. În seara dinaintea naşterii băiatului meu stăteam şi încercam
să găsim un nume care să rimeze cu Iureş. Căutam un nume mic. Şi ne tot
jucam cu diverse ritmuri, din o silabă nu era bine, din două mergea şi
nu mergea. Pe urmă am găsit din patru. Şi i-am spus fiului meu vreo doi
ani To-ti-tă-tă... La sugestia lui Moţu, care avea mult umor. L-am numit
Alexandru, un nume din patru silabe...". Deşi diferiţi în jocul lor
actoricesc, Iureş mărturiseşte cu admiraţie că Pittiş "este unul din
actorii cu care aş fi vrut să fac la un moment dat schimb pe scenă".

„Actorul Ion Besoiu i-a fost partener de scenă şi director la
"Bulandra", dar şi prieten. "A fost bun în rolul din «Lungul drum al
zilei către noapte», în «Elisabeta I», dar era foarte bun şi când rostea
un monolog pe scena Studio de la «Bulandra». Pentru el exersa o
jumătate de oră în cabină înainte, cerea mult dramatism, fineţe şi
exactitate de dicţie", işi aminteşte Ion Besoiu. L-a văzut de pe scenă
în Laertes pentru că în aceeaşi piesă, "Hamlet", Ion Besoiu era
Polonius. Mărturiseşte că uneori a avut de învăţat de la Florian, chiar
dacă vârsta cerea să fie invers. I-a admirat întotdeauna eleganţa
profesională, comportamentală, probitatea morală şi cultura
excepţională, dar şi "îndrăzneala înaripată şi spiritul său de luptător
pentru libertate". Besoiu regretă că nu au jucat împreună în nici un
film. Îşi aminteşte că înainte de 1989, într-un turneu în Statele Unite,
Pittiş i-a cerut să îl lase să meargă la un concert al celor de la
Rolling Stones. A avut încredere în el şi nu l-a dezamăgit,
întorcându-se alături de echipa de teatru plin de bucurie şi admiraţie
faţă de celebrii solişti de muzică rock pe care putuse să-i vadă pe viu.
Ion Besoiu mai povesteşte că Moţu avea un deosebit simţ al ritmurilor,
şi pe scenă ştia să redea acest lucru fără să complexeze pe vreunul
dintre colegii săi. "A luat lecţii de pantomimă cu Marcel Marceau la
Paris şi s-a întors de acolo cu tot ce a învăţat, dornic să ne arate şi
nouă. Era un bun dansator, era cu trei clase deasupra noastră, dar de o
eleganţă profesională deosebită, nu ne făcea să ne simţim inferiori
pentru aceasta."

În 1965, Florian Pittiş debutează în teatrul radiofonic, în serialul
"Cosma", adaptat după romanul lui Panait Istrati, în regia lui Dan
Puican. Regizorul dezvăluie despre acesta colaborare: "Îmi trebuia
neapărat un băiat tânăr. La sugestia Elenei Negreanu, care lucra la
radio, dar era şi profesoară la Institutul de Teatru, l-am luat pe
Florian Pittiş. A fost o colaborare încântătoare, un serial de mare
succes. Între timp, în 40 de ani, a făcut făcut multe emisii cu vocea
lui inconfundabilă. Recita versuri foarte frumos. Am făcut şi multe
emisiuni de divertisment cu Pittiş". Florian Pittiş a devenit
prezentatorul Clubului Curioşilor în anul 1973, la 13 august, la Program
3. În timp, realizează "Pittiş Show", iar după 90, alături de Camelia
Stănescu realizează "Declaraţie de iubire" la Radio România Cultural.
Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret.

Vocea lui Florian Pittiş a devenit emblematică pentru "Teleenciclopedia",
una dintre cele mai longevive emisiuni din România, Teleenciclopedia, a
avut prima emisie pe 21 mai 1965. Teleenciclopedia şi-a păstrat până în
2007 formatul şi rolul, prezentând documentare cu subiecte diverse:
natură, tehnologie, sănătate, istorie.

Dan Puican spune că totdeauna se emoţiona când auzea vocea lui la
emisiunea de televiziune "Teleenciclopedia"; "Avea o ironie în glas
exact când trebuia, fapt pentru care eu l-am luat în foarte multe emisii
de divertisment la radio, ştia să pună punctul, ştia să scoată în
evidenţă ceea ce criticam". Deşi l-a distribuit în multe roluri de
divertisment, regizorul crede că lui Pittiş i se potriveau rolurile
dramatice, pentru felul în care rostea cuvintele, pentru figura de
intelectual şi pentru modul în care ştia să privească.

Ultimele două texte înregistrate de Moţu pentru Teleenciclopedia au fost "Titanicul" şi "Lumea într-o picătură de apă".

Florian Pittiş a colaborat cu mulţi oameni de radio, printre care se
afla şi Camelia Stănescu. O dată pe săptămână se întâlneau în faţa
microfonului. Versiunea lui Pittiş la emisiunea „Clubul Curioşilor” a
însemnat descoperirea unui stil de radio şi emisiunea, dintr-una banală,
a devenit captivantă, seducătoare. "La radio trebuie să vorbeşti precum
respiri", îi spunea Moţu Cameliei; "Totul trebuie să fie natural.
VIAŢĂ, Camelia, VIAŢĂ!". Personalitatea lui complexă, farmecul,
spontaneitatea, arta dialogului - "pe care o cunoştea ca nimeni altul" -
dar şi inegalabila lui rostire - "Moţu are voce de violoncel", spunea
Gelu Colceag - au făcut ca emisiunea să devină una dintre cele mai
ascultate. Avea 4 milioane de ascultători, "record absolut, care i se
datora în bună măsură".

Camelia Stănescu îşi aduce aminte: "Rolurile pe care le-a interpretat
au fost nenumărate, dar cel mai important era însă rolul Florian Pittiş.
Generos, inteligent, cu simţul umorului, cultivat, dorea ca această
emisiune să fie cu amprentă, cu ambianţă sonoră specifică.

Şi nici nu se putea să fie altfel când era ilustrată de prieteni de-ai
lui, ca Mircea Florian, Sorin Chifiriuc şi alţii". Rubricile lui
muzicale se numeau "Disco - enciclopedie" şi erau o istorie vie, bine
documentată a muzicii rock, a muzicii pop şi folk, a hard rock-ului "pe
care l-a ascultat la intensitate maximă de vibrau pereţii cabinei de
emisie". În 1996, după ce emisiunea "Clubul Curioşilor" s-a desfiinţat,
Camelia Stănescu a început să adune cu perseverenţă de "arhivar"
interviuri cu Florian Pittiş. Versuri interpretate magistral, roluri
de-o diversitate impresionantă. "O ascultătoare mi-a definit, odată,
importanţa emisiunii pentru ascultători: «Ne păstrează viu optimismul».

După 1990, cei doi au lucrat împreună la emisiunea "Declaraţii de iubire", de la România Cultural.

La jumătatea anilor 70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian
Pittiş şi Dan Tufaru anima serile monotone ale românilor. Erau tineri,
erau frumoşi, iar sub bagheta unui alt mare dispărut, Alexandru Bocăneţ,
au fost realizate momente de aur în istoria televiziunii. "Îmi aduc
aminte că lucrau, că repetau în special noaptea, pentru că numai atunci
aveau parte de liniştea care să le permită să se concentreze asupra
fiecărui detaliu. De multe ori mă duceam să-i văd", spune Sanda Ţăranu.
Era atrasă de celebrul trio datorită entuziasmului debordant cu care
lucrau la fiecare scenă: "Parcă nu oboseau niciodată!".

În filme a avut roluri sporadice, după cum au spus criticii de
film, dar au fost roluri importante şi imposibil de uitat, în compania
celor mai cunoscuţi actori români ai momentului. "Gioconda fără surâs"
este filmul în care a debutat în 1967 actorul Florian Pittiş. "Era încă
student, cred că în ultimul an de facultate. L-am ales pe el pentru rol
pentru că avea reputaţie printre tineri, că era un om special." Malvina
Urşianu işi aminteşte că toată echipa îl iubea foarte mult: "Florian era
un băiat adorabil, arăta superb, iar noi îl tratam ca pe un copil-star.
Chiar avea un fotoliu pe care scria chiar aşa: «Star». Eram geloasă pe
mama care are un astfel de copil", spune regizorul filmului "Gioconda
fără surâs", doamna Malvina Urşianu. Florian Pittiş a interpretat rolul
unui fost elev al profesoarei jucate de Silvia Popovici, "o tipă severă,
care nu-şi permitea să apară în public", spune doamna Urşianu. "Într-o
seară, totuşi, ea este dusă într-un local, iar acolo, la o masă, sunt
foştii ei elevi. Florian Pittiş este unul dintre ei, se ridică, o invită
la dans şi o învaţă să danseze. Este singura scenă în care apare
Florian, dar este una memorabilă şi esenţială pentru film.” Rolurile din
filme au fost puţine, dar bune. Era imposibil să nu se facă remarcat.

În afară de filmul de debut, din 1967, au urmat:

* "Frumoasele vacante" (1968);

* "Adio, dragă Nela" (1972, regia: Cornel Todea);

* "Veronica se întoarce" (1973, regia: Elisabeta Bostan);

* "Serenada pentru etajul XII" (1976);

* "Mama" (1977).

* "Ultima noapte de dragoste" (1979)

* "Înnebunesc şi-mi pare rău" (1992, regia: Ion Gostin);

* "Maşini" (Regele, versiunea în limba română) (2006).

Cornel Todea, regizor al filmului "Adio, dragă Nela", prieten bun cu
Moţu, şi-l aminteşte ca pe "un rebel pentru cauza poeziei vieţii. Un
rebel care a iubit viaţa prin ce a gândit, prin ce a făptuit, prin ce a
dăruit... O energie contagioasă, pe care o risipea fără grija de a
păstra rezerve pentru ziua de mâine, o bucurie de a trăi pentru bucuria
celorlalţi. Aşa l-am cunoscut, în 1969, când a acceptat propunerea
făcută de mine în calitate de regizor, ca, asociat cu Monica Ghiuţă, să
pornim împreună la realizarea unuia dintre primele tele-play-uri ale
televiziunii naţionale. Spectacolul-film tv, pornit de la piesa cu
acelaşi nume a Ecaterinei Oproiu, se chema "Nu sunt Turnul Eiffel". O
aventură pe gustul lui. Porneam cu exuberantă inconştienţă să fabricăm
un produs care avea, graţie, prin excelenţă, atmosferei pe care Moţu
Pittiş o crea în timpul lucrului, să câştige o bătălie cu produse ale
unor televiziuni de renume".

Gelu Colgeac a jucat, prin 1980, în piesa regizată de Moţu „Cum se
numeau cei patru Beatleşi”, de Stephan Policoff, cu Mariana Mihuţ,
Micaela Caracaş Caramitru şi Moţu în rol de DJ. “O piesă foarte
frumoasă, unde DJ-ul era personaj principal. Moţu ne umplea sufletul,
pentru că ne punea numai muzică bună, lucru care pe vremea aceea era o
raritate - ştim cu toţii că ascultam pe furiş, pe la Europa Liberă,
Beatles, Rolling Stones… Puţini ştiu că Moţu a făcut şcoală de regie -
am terminat-o împreună prin 1985, el predând şi un timp la UNATC, fostul
ATF". (Gelu Colgeac JN).

Daniela Nane a jucat în regia lui Moţu, în piesa „Black and White”,
împreună cu Ştefan Bănică Jr, Manuela Ciucur şi Mihai Constantin. A fost
ultimul spectacol pe care l-a regizat Florian Pittiş, la Teatrul Lucia
Sturdza Bulandra. Actriţa Daniela Nane a spus despre regizorul ei plecat
dintre cei vii: "Ţin minte că, atunci când repetam, ii plăceau toate
rolurile, ar fi putut să joace toate cele patru personaje. Işi dorea să
revină la Bulandra, ar fi vrut să reluăm acest spectacol care chiar a
fost un succes. A fost o vară neagră pentru Teatrul Bulandra. Adi Pintea
şi Moţu Pittiş, o dublă pierdere, ne-au lăsat un gol imens în suflet.
Moţu era un talent inestimabil, un om inteligent şi delicat, cu un
caracter puternic". Pentru Daniela Nane, colaborarea cu Moţu a însemnat o
şansă uriaşă, pe care n-o va uita: "Îi mulţumesc, nu doar pentru
încrederea pe care mi-a acordat-o dându-mi şansa să joc în spectacolul
său, ci, mai ales, pentru onoarea de a cunoaşte o personalitate care m-a
inspirat".

Florian Pittiş considera ca primul mare succes, “unul adevărat”, s-a
petrecut în muzică, pe când era la grădiniţă: “La o serbare de la
grădiniţa în limba română - că am făcut şi una la "Maison des Français" -
am cântat "Pe Mureş şi pe Târnave"... Eram îmbrăcat în costum popular,
bineînţeles. Pasiunea mea pentru muzică s-a manifestat de timpuriu. Mai
târziu, m-a cuprins "patima" rock-ului. Mergeam la restaurantul
"Ceahlăul", care se afla în colţul străzii noastre şi unde era o
formaţie extraordinară, care cânta "Rock Around the Clock", al lui Bill
Haley, la acordeon, ţambal şi la nai. Era în 1956. Asta era o nebunie cu
atât mai mare cu cât, la radio, nici pomeneală de rock-uri! A urmat
altă nebunie: filmul. Am făcut o pasiune pentru "Serenada străzii", cu
Vico Torriani, şi "Vagabondul", cu Raj Kapoor - pe care le-am văzut de
cate 21 de ori! Primele discuri cumpărate au fost "Avaramu! Aaaa-a!
Avaramuuu!" şi "Arrivederci Roma".

Pasionat de rock, Pittiş a popularizat acest gen muzical prin emisiuni
radiofonice, audiţii şi cronici în mai multe publicaţii. Purta păr lung
din 1971 şi a declarat întotdeauna că nu are de gând să renunţe la el.

Primele spectacole de muzică şi poezie le-a susţinut în anii ‘70, la
Teatrul Bulandra, alături de actorul Ion Caramitru şi de formaţia Sfinx.
După ce au fost interzise, a început, în septembrie 1981, seria „Poezia
muzicii tinere”, spectacol în care prezenta marile succese ale trupei
Beatles din anii ‘62-’66, prelungite seara cu recitări de poezii şi cu
multă muzică. După ce şi acestea au fost interzise, a urmat „Cântec
despre mine însumi”, tot la Bulandra.

Dacă "muzica tânără" a fost promovată de cineva în sensul calităţii
adevărate, ea a fost promovată doar de Pittiş, la spectacolul de la
Teatrul «Bulandra», spunea Paul Grigoriu.

În anii 70, Florian Pittiş înregistrează patru piese alături de Nicu Alifantis.

Moţu a fost membru fondator al Cenaclului Flacăra. A
avut recital chiar la primul spectacol. Anunţul a apărut în Almanahul
Flacăra din septembrie 1973. "Luni, 17 septembrie, orele 19:30, în sala
Casei de Cultură a sectorului 1, din strada Slătineanu nr. 16, are loc
şedinţa inaugurală a Cenaclului de poezie plastică şi muzică Flacăra.
(...) Membrii fondatori ai cenaclului sunt: Ioan Alexandru, Al.
Îndrituia, George Apostu, Eugen Barbu, Radu Beligan, Mihai Beniuc, Magda
Bordeianu, Augustin Buzura, Nina Cassian, Ion Caramitru, Marcel
Chirnoagă, Şerban Cioculescu, Ilie Constantin, Dinu Cocea, Radu Cosaşu,
Tamara Creţulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Dragoş, Tudor
Gheorghe, Mircea Radu Iacoban, Ion Marinescu, Teodor Mazilu, Aurel
Dragoş Munteanu, Virgil Ogaşanu, Octavian Paler, Amza Pellea, Irina
Petrescu, Florian Pittiş, D.R. Popescu, Cornel Regman, Dinu Săraru, Ion
Sălişteanu, Eugen Simion, Marin Sorescu, G. Stănescu, Corneliu
Ştefanache, ConstantinVişan. (...)".

Pe atunci, Moţu era actor la Teatrul Bulandra, unde
comuniştii interziseseră o serie de reprezentaţii care îndrăzneau prea
mult pentru acele vremuri. Debutul la Flacăra şi l-a făcut cu "Problema
spinoasă a nopţilor", a lui Geo Dumitrescu. De altfel, fotografia care
apare pe volumele poetului este surprinsă la spectacolul de debut al
Cenaclului Flacăra, în timpul recitalului susţinut de Pittiş. Dintre
toate spectacolele, unul i se lipise în mod special de inimă. Sala
Polivalentă din Bucureşti era plină. Afară era o altă mare de oameni
care-i aştepta pe cei de la Cenaclu. Când nu cânta pe scenă, Pittiş
ieşea să le cânte şi celor care rămăseseră pe afară. Şi i-a fost drag
când, la 4 dimineaţa, într-o mare de oameni şi o linişte mormântală, l-a
auzit pe Eminescu prin vocea lui Ovidiu Iuliu Moldovan.

Fenomenul „Cenaclul Flacăra” a luat amploare în toată ţara. Moţu se
bucura că prin Cenaclul Flacăra a ajuns să cunoască ţara, să vadă
Sarmizegetusa, mănăstirile Moldovei şi mormântul lui Blaga de la
Lancrăm. Îşi amintea cu drag până şi de "râmele" - autobuze cu burduf la
mijloc, cu care se trezeau uneori artiştii că trebuie să plece în
turneu. Mai ştia Pittiş până şi numărul exact de oameni care intrau în
"râmă" - 133, plus unul pe locul taxatoarei. Se bucura mai ales când
ajungeau în localităţi mici. Pentru că din librăriile orăşelelor sau de
prin colţuri de magazine săteşti cumpăra cărţi imposibil de găsit la
Bucureşti. Erau cărţi scoase din circulaţie, pentru că autorii lor
plecaseră în străinătate, cărţi interzise, pe care librarii le uitaseră
într-un colţ prăfuit.

Pasărea Colibri. Numele, după cum povesteşte chiar
Mircea Baniciu, a venit mai mult din glumă, mai puţin din serios. În
1992, în preajma Sărbătorilor de iarnă, Florian Pittiş, Mircea Vintilă
şi Mircea Baniciu au susţinut un spectacol, eveniment ce le-a schimbat,
pentru un deceniu aproape, atât viaţa lor, dar şi pe cea a folkului
românesc. "Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în
spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulţi pe scenă. La un
moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau şi Mircea
Vintilă şi Moţu Pittiş. După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes
neaşteptat, Moţu s-a dus la microfon şi a spus: Aceasta a fost Pasărea
Colibri. Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea.
Au început să ne întrebe fanii unde şi când va mai cânta Pasărea
Colibri”; „El spunea întotdeauna că «Aşa a dat Domnul» de s-a înfiinţat
Pasărea Colibri, dar mai era ceva. Eu eram atunci în Phoenix, dar nu
eram în cea mai bună relaţie cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala
Palatului cu un alt solist vocal şi atunci Moţu a zis: «Domne, l-am
degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare, la cea mai mică»."

La un moment dat, Phoenix l-a invitat pe Moţu la Constanţa, la unul
dintre primele concerte cu Cantafabule. Un alt moment minunat de care
îşi aduce aminte Mircea Baniciu: "Era într-o ie şi cu pantaloni negri,
era de o lumină extraordinară, şi învăţase textul doar cu câteva minute
înainte să urce pe scenă, mi s-a părut fabulos. A recitat nu ştiu câte
pagini fără nici o problemă. Apoi ne-am revăzut cu diverse ocazii. Ne-am
revăzut în studio la imprimările unui album realizat şi cu Mircea
Vintilă, se numea «Nu trântiţi uşa», în care jumătate era Florian
Pittiş, jumătate Mircea Vintilă, iar eu şi cu Vladi Cnejevici am
orchestrat acest album. Atunci ne-am împrietenit. Era o perioadă
extraordinară, perioada de după 90, perioada în care toţi încercam să
facem câte ceva pentru că se făcuse loc".

Amândoi au fost colegi în Pasărea Colibri: Ciocu, Mircea Vintilă şi
Moţu, Florian Pittiş. "Pe Moţu l-am cunoscut în 1973 la Liceul Şincai.
Acolo era o seară a Cenaclului Flacăra. El a venit împreună cu Anda
Călugăreanu şi cu Dan Tufaru. Atunci l-am cunoscut şi am fost pe scenă
34 de ani. Dacă ar fi să-l caracterizez, aş spune că a fost un om
formidabil şi un artist excepţional, un prieten cum rar se poate
întâlni. Sunt momente impresionante, multe cântece au fost scrise cu el,
în bucătăria lui. Moţu Pittiş avea mereu uşa deschisă la apartament şi
nouă ne făcea o plăcere teribilă să mergem, când erau Floriile şi de
ziua lui. Stăteam în bucătărie cu Cristi Minculescu, Gil Dobrică, Paul
Grigoriu. Bucătăria era cel mai râvnit loc atunci când noi veneam la el.
Tot atunci au fost scrise multe texte pentru cântecele mele, «Adio,
deci, pe cccând», «Epilog»". (Mircea Vintilă)


Muzică:

* Cântece de bivuac (1999);

* Ciripituri (1998);

* În căutarea cuibului pierdut (1996);

* Nu trântiţi uşa (Mircea Vintilă şi Florian Pittiş) (1992).


Club A. Generaţii întregi de tineri au trecut pragul
acestui club. În acest club, fondat de Mac Popescu, Florian Pittiş a
cântat câtorva generaţii de tineri, oameni cu sufletele mereu tinere, ca
el. "L-am cunoscut pe Florian Pittiş în perioada anilor 68-69, perioada
în care s-a deschis Club A. A fost o perioadă de efervescenţă a
tineretului din Capitală, a studenţilor."(Mac Popescu)

De primii paşi în Club A, Moţu îşi amintea emoţionat: "Era pe atunci un
club închis, unde nu intra Miliţia. Să fii acceptat să intri ca
spectator ţi se punea nodul în gât, dar să mai vii să şi cânţi acolo!".
În anul 1974 l-au primit "să spună câte ceva pe scenă".

"Ceea ce se întâmpla în club era într-un fel şi latura frumoasă a
snobismului. Folkul devenise un fel de domeniu aristocratic. Se formase o
familie a folkiştilor, atât creatori, cât şi cei care se bucurau -
spectatorii. Se invitau între ei la petreceri, discutau ore în şir după
concerte"; "În anii aceia, de zona asta s-au ocupat nu mercenari, nu
repetenţii clasei, ci premianţii clasei. Oameni care au terminat nişte
facultăţi şi nu şi-au făcut meseria, ci au preferat să supravieţuiască,
cu puţinii bani câştigaţi atunci, din creaţiile lor artistice. Au simţit
nevoia să se exprime" (Moţu 2005)

În 1975, Moţu îndrăznise să citească, fără nici o interpretare, la
aniversarea Clubului A, Declaraţia universală a drepturilor omului.
Pentru "nesăbuinţă", Florian Pittiş a fost interzis în toate cluburile
studenţeşti.

Vocea lui Pittiş, la finalul unui interviu, din aprilie 2005: "N-am
chef să spun nici în glumă că începutul s-a sfârşit" – a vorbit despre
muzica tânără, despre năvălnicia, dragostea şi îndrăznelile
începuturilor.

A continuat să cânte pe scenă alături de Ducu Bertzi şi Marius Baţu
până la Festivalului Medieval de la Mediaş, din 14 iulie 2007. Cu Ducu a
cântat din anul 2001, atunci când s-a despărţit de formaţia Pasărea
Colibri.

Bob Dylan şi John Lennon au fost două nume din lumea muzicală străină
pe care le-a a adus mereu alături de el, atât pe scenă, cât şi în viata
de zi cu zi; a tradus în limba română multe din cântecele lui Dylan,
pentru Lennon a lansat, alături de Mircea Vintilă, „Cântec pentru John
Lennon”. „Eu ştiu doar atât, că fac parte din partidul John Lennon - Bob
Dylan” (Moţu).

Pe un alt plan, cel sentimental, pe 12 martie 1999 s-a căsătorit cu
Niculina Anda, educatoare, născută ca şi el în zodia balanţei. Relaţia
lor se menţine sub semnul discreţiei în presă, aşa încât nu aş îndrăzni
să nu menţin aceasta discreţie şi acum, frumuseţea celor doi fiind atât
de copleşitoare, încât doar amintind-o este de ajuns „-Ce să-ţi spun: O
iubesc! O cheamă Niculina... dar eu îi zic Anda. Şi e educatoare la o
grădiniţă.”(Moţu).

Moţu a fost un suporter înfocat al Clubului Rapid şi
Preşedintele Senatului Clubului Aristocratic Rapid. Era un adept al
Rapidului din anii ’60, cu celebra echipă care a câştigat campionatul în
1967.

Florian Pittiş a făcut parte din francmasonerie şi funcţia cea mai înaltă pe care a deţinut-o a fost, din 2004, aceea de Mare purtător de cuvânt al Marii Loji Naţionale din România.

Cu modestia caracteristică, Florian Pittiş spunea într-un interviu
acordat Suplimentului de Cultură din 2007: „ Eu nu m-am considerat
niciodată muzician sau cântăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul
meu. Am reuşit să strâng în casă o adevărată avere: discuri,
casete-video, casete-audio, ulterior şi CD-uri. Nu le-am strâns numai
eu, au contribuit la această avere şi buni prieteni, precum Anda
Călugăreanu sau Petre Lupu... Am o colecţie întreagă, pe care mi-am
dorit întotdeauna să o pun la îndemâna tuturor. Am înregistrat oricui
îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie,
nici nu le-am făcut decât la cerere individuală. Şi în general erau
discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piaţă. Acesta e motivul
pentru care am şi făcut acel celebru spectacol Poezia muzicii tinere.
Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte
necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca
Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat. Undeva trebuia însă
să existe. Probabil, aşa cum alţii îşi fac o colecţie de tablouri
personale şi o pun la dispoziţia întregului public, aşa şi eu am adunat
atâtea informaţii şi mi s-a părut ridicol să le ţin doar pentru mine sau
să le împărtăşesc numai la o halbă de bere ori o cafea... Sau cum am
tradus Dylan.”

Moţu a crezut în adevăratul tineret din zilele noastre, în copiii care
nu sunt dispuşi să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune
la şcoală sau acasă, care învaţă pentru că trebuie să înveţe. Din
fericire, spunea Moţu, există şi azi, ca şi în vremea tinereţii sale, o
anumită cultură "underground", pe care tinerii şi-o fac singuri, în
recreaţie. „Când eram noi în şcoală, de exemplu, am citit Blaga numai
pentru că era interzis. Dar, desigur, şi datorită părinţilor mei
(Dumnezeu să-i odihnească), citeam "Gazeta literară" şi "Contemporanul".
În acelaşi timp, ascultam Elvis Presley, jucam fotbal şi ma înnebuneam
după "Rock around the clock". Citeam "Miroir Sprint" - pentru că era
capitalist, era din Franţa şi pentru că eram mort după ciclism... Doar
"Miroir Sprint" venea în anii 50... Asemenea tineri există şi azi în
ţara noastră! Foarte mulţi! Setoşi de cultură, setoşi să afle tot soiul
de lucruri! Aşa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români cultura
în recreaţie”.

Din dorinţa de a fi în pas cu noua generaţie, Moţu se orientează spre
un domeniu accesibil tuturor, un spaţiu ales de tineri – Internetul.

Florian Pittiş, cel care spunea despre sine „Nu îndrăznesc să mă numesc
hippie, dar mi-am dorit toată viaţa să fiu un hippie”, aşază la temelia
net-radioului pe care îl construieşte şi conduce ideile flower power de
care a fost îndrăgostit aproape întreaga viaţă, purtându-le
nestingherit din FM, în cyberspace, şi, în acelaşi timp, dăruindu-le
constant şi fără epuizare, oamenilor care au ajuns în preajma sa.

George Vraca

George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București - d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național („Hamlet”, „Visul unei nopți de vară”, „Cum vă place”, „Neguțătorul din Veneția”, „Macbeth”, „Richard al III-lea” de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, „Vlaicu-Vodă” de Alexandru Davilla, „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul „Tudor”. Spre sfârșitul vieți, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul.

Paznicul bătrân, Cocoșul negru - Victor Eftimiu

Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard

Rolsby, Raffles - Hornung și Presbrey

Cuțui Ghiță, Tudor Vladimirescu - N. Iorga

Roller, Hoții - F. Schiller

Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller

Regele Franței, Regele Lear - Shakespeare

Montazzo, Ruy-Blas - V. Hugo

Unul din seniorii scoțieni, Macbeth - Shakespeare

Lysander, Visul unei nopți de vară - Shakespeare

Iisus, Iisus - N. Iorga

Faust, Faust - J. W. von Goethe

Oswald, Strigoii - H. Ibsen

Romeo, Romeo și Julieta - Shakespeare

Hypolit, Fedra - Racine

Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu

Jacques, Cum vă place? - Shakespeare

Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw

Troilus, Troilus și Cresida - Shakespeare

Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki

Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale

Hamlet, Hamlet, Shakespeare

Oedip, Oedip, Sofocle

Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier

Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche

Ezra Mannon și Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill

Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw

Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega

Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla

Horațiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri

Manole, Meșterul Manole - Laurențiu Fulga

Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri

Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale

Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare

Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel

Tudor (1961)

Răsare soarele (1953)

Nepoții gornistului (1953)

Viața învinge (1951)

Se aprind făcliile (1939)

Lia (1927)

Datorie și sacrificiu (1926)

Tony Bulandra

Tony Bulandra (n. 13 martie 1881, Tîrgoviște - d. 5 aprilie 1943, București) a fost un renumit actor român, elev al lui Constantin I. Nottara. Tony Bulandra a fost căsătorit cu Lucia Sturdza-Bulandra (1873 - 1961).

Distins protagonist al scenei românești.

Societar al teatrului Național București.

Prezență ocazională în film.

Conservatorul de artă dramatică, București (1902)

Amor fatal (1911)

Dragoste la mănăstire (1912)

Trenul fantomă (1933)

Tudor Vornicu

Povestea unui om care a făcut istorie în televiziune
Tudor Vornicu, un nume de care istoria TVR este legată fără drept de tăgadă, s-a născut în 1926, exact în anul în care John Logie Baird inventa televizorul. Semn al destinului am putea spune, lucru care reiese şi din cartea biografică închinată marelui om de televiziune de scriitoarea Annie Muscă.


De fel din ţinuturile Vrancei, autoarea a văzut lumina zilei pe meleagurile unde s-a întrupat şi Tudor Vornicu, omul care a fascinat-o încă din copilărie, pe cînd petrecea "reveioanele" în faţa televizorului. Nu a avut onoarea să-l cunoască personal, însă a găsit de cuviinţă să-şi declare admiraţia faţă de geniul lui în paginile unui volum care îi cinsteşte memoria şi îl readuce în amintirea celor care l-au uitat. Annie Muscă a mers în pelerinaj, a păşit pe urmele lăsate în viaţă de Tudor Vornicu, a vorbit cu cei care i-au fost aproape, a dibuit poveşti despre bunici şi străbunici, a regăsit iubirile şi s-a luptat cu nepăsarea unor oameni care aveau măcar datoria să facă mai mult. Puţini ştiu poate, vornicul Tudor, provenit din Angheleştii Vrancei, avea rădăcini în Piemont, una dintre cele mai bogate regiuni din nord-vestul Italiei, prin intermediul bunicului din partea mamei, Guido Gianetti. Bunicul, la rîndul său, este descendentul unei familii însemnate: mama, contesă austriacă, tatăl, fiul unor nobili italieni. Călător pasionat, Guido ajunge în 1986 împreună cu soţia pe meleaguri româneşti, unde se stabileşte la invitaţia prinţesei Mavrocordat. Astfel, Tudor s-a ivit din miezul acestui interesant melanj cultural, motiv pentru care în familia Vornicu se vorbea în italiană, franceză şi română cu egală uşurinţă.


ÎNDRĂGOSTIT DE SPORT. Tudor Vornicu rămîne pentru mulţi unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi comentatori şi ziarişti sportivi. A fost crainic sportiv la Radio şi gazetar la Sportul Popular. De altfel, prima lui soţie, Ella Şoş, a fost campioană la aruncarea discului, s-a numărat printre primele trei săritoare la înălţime între 1950 şi 1956 şi a fost prezentă pe podium de nu mai puţin de 15 ori. Ambiţia şi pasiunea pentru gazetărie (lucrează şi ca redactor la Scînteia), dar şi norocul de a vorbi cursiv italiana şi franceza îl recomandă pentru postul de corespondent Agerpress, astfel că în 1960 ajunge în Oraşul Luminilor. Stabilit la Paris, Vornicu ia parte la momente istorice: este de faţă cînd Charles de Gaulle devine al 18-lea preşedinte francez, merge corespondent în Spania după încheierea războiului civil, ia parte la procesul lui Adolf Eichman, iar în 1960, cînd Nikita Hrusciov, succesorul lui Stalin, vizitează Parisul, relatează de la faţa locului. Apropierea de mai-marii regimului comunist, printre care Gheorghiu-Dej, aruncă asupra lui suspiciunea colaborării cu serviciile secrete, ipoteză niciodată dovedită. "Tudor nu a făcut poliţie politică, el a avut de îndeplinit doar cîteva misiuni", vine Octavian Sava în apărarea prietenului trecut în nefiinţă. Tudor Vornicu descoperă mirajul televiziunii în Franţa, o dată cu iubirea pentru cea care îi va deveni cea de-a doua soţie, actriţa Lucia Radu. Întîlnirea cu Leon Zitrone, care a marcat la rîndul lui generaţii de telespectatori francezi, i-a insuflat lui Tudor Vornicu dragostea pentru "sticlă". A devorat programele de tip variete, magazinele culturale şi de divertisment, acolo s-a şcolit pentru ceea ce avea să vină.
Înainte de a părăsi Franţa, dragostea se reaprinde în sufletul tînărului bărbat, care divorţează şi se recăsătoreşte pentru a treia şi ultima oară cu Mariana Vasilescu, femeia care îi va dărui doi copii, pe Smaranda şi pe Bogdan.

ŞERIFUL DE LA TVR. Întors în România, după cinci ani de absenţă, Vornicu pune în aplicare ceea ce a învăţat în pribegie şi aduce românilor divertismentul de calitate, nu înainte de a "întîrzia" o vreme ca şef la redacţia Actualităţi a TVR, pînă la reorientarea către Divertisment, unde este numit director de programe. De-a lungul timpului s-a discutat mult despre calităţile profesionale ale lui Vornicu. Unii l-au considerat un as al gazetăriei, alţii spun că adevărata chemare a fost televiziunea. "Eu cred mai puţin în talent şi foarte mult în munca încăpăţînată", spunea Vornicu într-un interviu, iar Şefu’, sau Şeriful, cum era numit de angajaţii televiziunii, îşi aduc aminte de îndemnurile "Pune osu’!" sau "Sînge pe pereţi!" venite din partea celui care îi certa, îi lăuda, îi învăţa meserie. Nicu Constantin, Mirabela Dauer, Corina Chiriac rememorează cu nostalgie Revelioanele la care au participat ani de-a rîndul sub îndrumarea lui Vornicu. Revelioane de care, cu siguranţă, mulţi dintre noi îşi aduc şi acum aminte, dar şi de emisiuni ca "Album duminical", "Post Meridian", "Punct". "Contrapunct", "Gala Desenului Animat", "Metamorfoze", "Cum vă place?", "Parada duetelor" şi multe altele, realizate sub bagheta lui Tudor Vornicu.

Merită amintită, de asemenea, munca depusă din poziţia de director coordonator la realizarea Festivalului Cerbul de Aur, care debutează în anul 1968. În timp, TVR a devenit sinonim cu numele lui Vornicu în formula Tudor Vornicu şi Restul, consfinţită de oamenii care au lucrat cu el şi i-au recunoscut talentul.


Răpus de boală

Tudor Vornicu pleacă dintre noi în aprilie 1989, cu cîteva luni înainte ca istoria să scrie o filă importantă în cartea românilor, o dată cu Revoluţia din decembrie. Boala a învins în cele din urmă bărbatul puternic şi încăpăţînat, care nu a lăsat să se vadă suferinţa care îl măcina de ani de zile. Mulţi se întreabă cum ar fi arătat azi televiziunea, dacă Tudor Vornicu ar fi participat la schimbările uriaşe petrecute în ea după căderea regimului Ceauşescu. O întrebare fără răspuns. În urma lui Tudor Vornicu au rămas însă prietenii, colaboratorii, cei care l-au ştiut, l-au iubit şi şi-au amintit cu drag de el pentru demersul lui Annie Muscă. Sanda Ţăranu, Irina Margareta Nistor, Cristian Ţopescu, Mircea Albulescu, Dan Mihăescu, Octavian Sava, Ileana Pop, Valeriu Lazarov se numără printre cei care au creionat tot atîtea portrete celui care a fost Tudor Vornicu. La TVR există un studio care îi poartă numele, în numele lui se acordă un premiu pentru umor, dar şi un altul oferit de Asociaţia Presei Sportive celor mai buni realizatori de emisiuni de profil, se dispută Cupa "Tudor Vornicu" la turneul de fotbal în sală, iar Casa de Cultură din Adjud a primit recent, la 16 aprilie, numele de Tudor Vornicu. Pare mult, însă ca de cele mai multe ori în viaţă aparenţele înşală.

Valeriu Lazarov

Valeriu Lazarov s-a nascut la Barlad, pe 20 decembrie 1935 si inca de la varsta frageda era atras de lumea media. La varsta de 14 ani dupa ce a vizionat intr-un cinematograf din Piatra Neamt filmul "Volga, Volga", tanarul isi doreste sa devina regizor. Venit la Bucuresti se inscrie la facultatea de regie in Institutul de Teatru si Cinematografie (1953 - 1957) si dupa terminarea studiilor alege televiziunea in detrimentul cinematografiei,o decizie pe care nu o va regreta niciodata (din 1958 pana-n 1968 lucreaza la Televiziunea Nationala).

Tanarul regizor al TVR pleaca pentru prima oara in strainatate in anul 1966, pentru a participa la Festivalul international de televiziune de la Monte Carlo cu filmul „Omul si camera“. De-a lungul timpului, primeste diverse premii internationale si obtine permisiunea autoritatilor romane sa iasa temporar din tara. In august 1968 ajunge in Spania, pentru a inregistra doua emisiuni la postul public de televiziune TVE, la invitatia directorului general Juan Jose Roson, dornic sa mai indulceasca imaginea regimului Franco. Roson se decisese sa colaboreze cu tanarul Valeriu Lazarov, considerat in Spania drept „avangardist si inovator“. Lazarov se instaleaza in Spania, a primit cetăţenie spaniolă încă din 1972, fiind realizator la televiziunea iberică de stat si unde este privit ca „o ciudatenie a Estului“ si banuit ca ar fi spion. Iar in Romania este etichetat, de regimul comunist, tradator si condamnat, in absenta, la 15 ani de puscarie.

Dupa 11 ani de lucru in Spania, in 1979, Lazarov ajunge la televiziunea nationala italiana, RAI, pentru realizarea unei serii de programe intitulate „Tilt“. La scurt timp, incepe sa lucreze pentru Silvio Berlusconi, la Canale 5, unde ajunge director de productie, presedintele consiliului de administratie si director al centrului de productie Videotime. In 1989 revine in Spania, trimis de Berlusconi pentru a conduce din pozitia de director general postul Tele 5, parte a retelei private de televiziune controlate de Fininvest, compania lui Silvio Berlusconi. La Canale 5 coordoneaza munca a 40 de angajati pe 20 de platouri si devine exponentul unei forme colorate si indraznete de a face televiziune. Lazarov conduce Tele 5 pana in 1994.
La 15 ianuarie 1970, s-a căsătorit cu Elsa Baeza Cuban. Aceasta i-a dăruit producătorului un fiu, Valeriu.

A divorţat de Elsa Cuban în 1973 şi s-a însurat, cinci ani mai târziu, cu actriţa americană Didi Sherman. Cu aceasta, a avut alţi doi băieţi, Sergio şi Roberto.

In prezent, el era casatorit cu Augusta Dumitrascu, din 2004, fostă prezentatoare de ştiri şi ulterior, realizatoare de emisiuni, la TVR.
Valeriu Lazarov, fostul director general şi consilier delegat al canalului Telecinco în perioada 1985 şi 1994 şi celebru realizator al Television Espanola în anii 70,A schimbat perspectiva asupra divertismentului de televiziune in cele trei tari in care a lucrat de-a lungul timpului, propunand noi tehnici de filmare si de abordare a acestui gen, in urma carora a primit critici dintre cele mai bune, premii internationale si aprecierea profesionistilor de profil. In Romania, Lazarov a revolutionat conceptul de divertisment de televiziune la sfarsitul anilor ’90,fiind pionierul productiei independente de televiziune

A facut trecerea de la statutul de regizor si, ulterior, de manager de televiziune la cel de antreprenor in 1995, cand a infiintat compania de productie Prime Time Communications, in Madrid (Spania). Trecerea a survenit dupa aproape 15 ani (1980-1994), in care a avut functii de conducere in posturile Canale 5 din Italia si Tele 5 din Spania, controlate de trustul Mediaset, companie a carui actionar majoritar e Silvio Berlusconi. Contractele au inceput sa vina destul de repede, astfel ca productiile lui Lazarov – astazi, in proportie de 80% sunt aflate sub licenta, iar restul de 20% sunt productii proprii – au ajuns sa cucereasca piete precum Italia, Spania, Portugalia, Argentina, Venezuela si Romania.

Lazarov inregistreaza primul succes la TVE cu „El irreal Madrid“, un spectacol muzical care anunta deja stilul ce avea sa-l consacre pe tanarul Lazarov. Obtine cu acest spectacol Nimfa de Aur, la festivalul de la Monte Carlo. Este momentul din care instituie practic un mod nou de a face televiziune, folosind tehnica „zoom“-ului in inregistrare, motiv pentru care este poreclit „Mr. Zoom“.

Intors in Romania dupa evenimentele din 1989/1990, Valeriu Lazarov a revoluţionat industria de divertisment din România fiind considerat primul antreprenor roman din industria productiei independente de televiziune, cel care a reinventat divertismentul autohton, se face remarcat prin noua sa conceptie, indroduce piata productiei independente de televiziune, aducând diferite formate de emisiuni cu succes mare la public, precum " Sarabanda", " Jumatatea ta", "Surprize, surprize", "Din dragoste" , "Iarta-ma",

" Academia vedetelor " sau "Ploaia de stele", "Genialii", "Scene de caznicie", " Imprevizibilii"etc.

De asemenea, Lazarov a produs si mai multe telenovele, printre care "Secretul Mariei", care s-a bucurat de un mare succes in randul telespectatorilor romani.
Lazarov isi face timp si pentru dezvoltarea businessului sau, ce consta in patru case de productie – Prime Time World Broadcast (productii TVR), Sagitarius (Antena 1), La Dolce Vita (Antena 1) si Dream Production (Romantica si Kanal D). O afacere care ii genereaza un volum de cateva milioane de euro in conturile din Romania – spre deosebire de cele peste 30 de milioane ale companiei-mama din Spania, Prime Time Communications – si care impinge alte afaceri de anvergura, cel mai bun exemplu fiind cel al publicitatii tv, unde se invart peste 300 de milioane de euro anual, dintre care majoritatea sunt aspirati de programele de divertisment (show-uri, seriale, telenovele, concursuri).

Producătorul de televiziune Valeriu Lazarov a murit in dimineata de 11 august 2009, la Madrid. Lazarov avea 73 de ani şi a murit din cauze naturale, in urma complicatiilor datorate unei operatii chirurgicale pe colon la locuinţa sa din suburbia madrilenă Tres Cantos.

Niki Atanasiu

Nicky Atanasiu (n. 20 mai 1907, București; d. 24 noiembrie 1967, București) a fost un mare actor român de teatru și film. Artist al poporului.

Nicky Atanasiu a avut o bogată activitate teatrală (la Teatrul Național, București începînd din 1924) și de cinematografie unde a jucat în roluri interpretate în prealabil pe scenă.

Conservatorul de artă dramatică București (1928) la clasa Lucia Sturdza-Bulandra.

Roluri in teatru

DECANUL, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.12.1944

FAMILIA BLISS, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 10.01.1945

AȘA VA FI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 20.05.1945

PETRU CRAMOV, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 22.09.1945

DON JUAN, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.11.1945

MITICĂ POPESCU, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 16.12.1945

ULTIMA ORĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 26.01.1946

FEMEIA ÎNDĂRĂTNICĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 10.12.1947

CĂSĂTORIA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 06.02.1948

O SCRISOARE PIERDUTĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 17.09.1948

O SEARĂ LA UNION; O NOAPTE FURTUNOASĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 16.09.1949

BULEVARDUL VĂZDUH, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 27.11.1950

D-ALE CARNAVALULUI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.04.1951

O NOAPTE FURTUNOASĂ; CONU LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 04.02.1952

MOMENTE; D-ALE CARNAVALULUI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 02.03.1952

MARTIN ROGERS DESCOPERĂ AMERICA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 03.12.1952

MATEI MILLO, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 09.05.1953

ULTIMA ORĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 17.12.1953

MIELUL TURBAT, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.02.1954

CITADELA SFĂRÂMATĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.03.1955

APUS DE SOARE, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 24.03.1956

O SCRISOARE PIERDUTĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 22.06.1956

ZIARIȘTII, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 06.10.1956

INSTITUTORII, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 24.05.1957

BĂDĂRANII, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 24.07.1957

OVIDIU, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 15.09.1957

ANII NEGRI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 16.09.1958

ÎN VALEA CUCULUI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 27.02.1959

CUZA VODĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 04.04.1959

PARADA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 03.05.1960

DEZERTORUL, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.10.1960

CONU LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA; O NOAPTE FURTUNOASĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 04.06.1962

ADAM ȘI EVA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 12.04.1963

NORA SAU CASA CU PĂPUȘI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 15.09.1963

SOMNOROASA AVENTURĂ, Teatrul de Comedie București, 20.10.1964

DINU PĂTURICĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 17.09.1966

Roluri în film

O scrisoare pierdută (1953) - Ștefan Tipătescu

Citadela sfărâmată (1957)

Telegrame (1959)

Bădăranii (1960)

Porto-Franco (1961) - Bancherul

Emanoil Petruţ


Biografie



S-a nascut la 8 februarie 1932, la Marasesti. Tatal, Gabriel Petrut, era impiegat CFR, iar mama, Ecaterina Petrut, o modesta functionara. Pasiunea pentru teatru si-a descoperit-o activand pe langa trupa teatrului din Focsani. Acolo este remarcat de Ion Lascar care il aduce la Teatrul National din Iasi, in 1948. In Iasi, Emanoil Petrut urmeaza cursurile Facultatii de Teatru din capitala moldova, dar in anul urmator se transfera la IATC Bucuresti, activand pe scena de la Constantin Nottara....
mai mult

S-a nascut la 8 februarie 1932, la Marasesti. Tatal, Gabriel Petrut, era impiegat CFR, iar mama, Ecaterina Petrut, o modesta functionara. Pasiunea pentru teatru si-a descoperit-o activand pe langa trupa teatrului din Focsani. Acolo este remarcat de Ion Lascar care il aduce la Teatrul National din Iasi, in 1948. In Iasi, Emanoil Petrut urmeaza cursurile Facultatii de Teatru din capitala moldova, dar in anul urmator se transfera la IATC Bucuresti, activand pe scena de la Constantin Nottara. Din 1957 va face parte din colectivul de actori al Teatrului National, unde va ramana pana la sfarsitul vietii.

Cariera lui actoriceasca il va aduce sub bagheta unor mari regizori: Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Andrei Blaier, Mircea Dragan, jucand in zeci de filme. Totusi formarea sa pe scena teatrului l-a indreptat cu predilectie spre teme istorice, memorabil ramanand rolul pandurului Tudor (Vladimirescu), in filmul omonim al lui Lucian Bratu din 1962.

A plecat dintre noi la 8 august 1983, la scurt timp dupa decesul sotiei sale, Catinca Ralea Petrut, fiind inmormantat in Bucuresti, la cimitirul Bellu. In memoria sa, primaria orasului Marasesti i-a dat numele sau Casei de Cultura a orasului.


Filme cu Emanoil Petruţ

• Racheta alba (Serial TV) / Racheta alba (1984)
  
• Intoarcerea Vlasinilor (1983)
  
• Femeia din Ursa Mare (1982)
  
• Întunericul alb (1982)
  
• Linistea din adancuri (1982)
  
• Wilhelm Cuceritorul / Glorie şi onoare (Cucerirea Angliei) (1982)
  
• Iancu Jianu, haiducul (1981)
  
• Lumina palida a durerii (1981) - Popa Petre
  
• Burebista (1980) - Deceneu
  
• Iancu Jianu, zapciul / Iancu Jianul, zapciul (1980)
  
• Clipa (1979)
  
• Ultima frontiera a mortii (1979)
  
• Vlad Ţepes (1979) - Armasul Stoica
  
• Pentru patrie (1978) - I.C. Bratianu
  
• Revanşa (1978) - Doctorul Berceanu
  
• Severino (1978)
  
• Aurel Vlaicu (1977) - Spiru Haret
  
• Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - Ion Bratianu
  
• Oaspeţi de seară (1976)
  
• Alarma in delta (1975) - Prisacaru
  
• Alexandra şi infernul (1975)
  
• Aventurile lui Babuşcă (1975)
  
• Evadarea (1975) - Colonelul von Stock, comandantul lagarului
  
• Muschetarul roman (1975) - Capitanul Toader
  
• Patima (1975) - Tie
  
• Stefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Ieromonahul Nicodim
  
• Agentul Straniu (1974)
  
• De bună voie şi nesilit de nimeni (1974)
  
• Fraţii Jderi (1974) - Ieromonahul Nicodim / Nicoara Jder Trailer
  
• Trei scrisori secrete (1974)
  

Ștefan Ciubotărașu

Ștefan Ciubotărașu (n. 21 martie 1910, Lipovăț, Vaslui — d. 27 august 1970, București) a fost un actor și scriitor român. A studiat la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași (1933).

Ștefan Ciubotărașu s-a născut la Lipovăț, Vaslui, județul Vaslui, într-o familie de țărani săraci. Prin anii 1921-1922, a sosit la București (cu un tren mărfar; tatăl său lucra la regionala CFR), pentru a învăța meseria de pantofar, așa cum hotărâseră părinții. A rămas trei ani, nesimțindu-se atras de meserie, preferând alte munci și activități casnice. A avut primul contact cu „gustul de otravă dulce al teatrului”, potrivit propriei mărturisiri. În schimbul comisioanelor ce le făcea, primea bilete la teatru, unde a fost fascinat de piesele O scrisoare pierdută și piesa lui Victor Eftimiu Înșir'te, mărgărite.

A lucrat timp de un an, ca ucenic la un atelier de pictat firme. În 1924, într-o noapte friguroasă de octombrie, a hotărât să se întoarcă acasă, dezamăgit de mizeria traiului cotidian. Această perioadă, în care părinții i s-au mutat în Vaslui, actorul a numit-o „întoarcerea acasă”. La îndemnul mamei, se înscris la liceul particular „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, sărind peste câte două clase. Aici a debutat literar în paginile revistei liceului, întitulată „Năzuința”, și în paginile ziarului local, „Vasluiul”, sub pseudonimul Ciciricea (numele unui clovn popular). Împreună cu un coleg, a scos câteva numere ale unei reviste minuscule, „Uzina de umor”, iar mai târziu, la Iași, revista „Humorul literal”. A contribuit atunci și ulterior cu poezii, sonete și amintiri în paginile revistei „Luceafărul”.

În 1929 a absolvit liceul și s-a hotărât să plece la Iași, unde s-a înscris la Conservatorul de muzică și artă dramatică. Bacalaureatul și l-a dat în 1932 la Bârlad.

A traversat o perioadă dificilă în anii '30, prin faptul că proveniența socială determina închiderea multor uși. Încă de la admitere a fost remarcat de poetul Mihai Codreanu. Acesta i-a fost profesor protector și i-a oferit o bursă când a aflat că Ciubotărașu avea talent literar. În 1932 și-a satisfăcut stagiul militar într-o unitate de pușcași mitraliori.

Îndemnat de protectorul său, s-a înscris la facultatea de istorie, însă preocuparea de bază i-a fost poezia și publicarea în revistele locale la care contribuiau scriitori și poeți marcanți, între care George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu. Acesta din urmă îl remarca la o sărbătoare a conservatorului, în cadrul căreia Ciubotărașu a declamat o poezie. Debutul ca actor a avut loc în 1934 și a fost angajat al acelui teatru timp de 14 ani. Piesa de debut a fost Macbeth, despre care maestrul spunea cu melancolie și amuzament:

„În piesă e vorba de cele două roluri de ucigași, în care primul era actorul Iancu Profir, iar al doilea eram eu. Și nu mi-e rușine s-o spun: am fost un ucigaș desăvârșit, am ucis... rolul!”
Primul succes l-a avut cu rolul contelui Alexis Czerny, deși monorol, în piesa Țarina (Ninocika?) de Melchior (Menyhért) Lengyel. La Iași s-a căsătorit în 1934 cu Aurora Donose. În 1940 li s-a născut fiica Magda. În 1945 s-au stabilit în capitală unde a jucat la teatrele Alhambra, Comedia și teatrul Victoriei, stabilindu-se pe un registru interpretativ de comedie. În 1948 teatrele au fost restructurate, iar Ciubotărașu a fost repartizat la Arad, la primul teatru de stat din țară. Aici a desfășurat și o activitate de instructor artistic.

În 1950 a revenit la București, unde a fost solicitat la Teatrul Național.

În capitală a început perioada sa în care a realizat roluri de consistență uriașă. A jucat mult și variat, fiind supranumit „actorul celor 300 de roluri”. Nu a neglijat nici domeniul literar, scriind poezie până în ultimele clipe ale vieții. În 1959 a jucat în Desfășurarea, Brigada lui Ionuț, Valurile Dunării, Telegrame, în Mândrie (1960), în Pădurea spânzuraților (1964), film regizat de Liviu Ciulei și premiat cu premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1965; în Războiul domnițelor (1969) în regia lui Virgil Calotescu, în Columna (1969) în regia lui Mircea Drăgan, film premiat cu diploma de merit la festivalul internațional de film de la Adelaide, Australia (același an). În 1968, a jucat și în Legenda (în regia lui Andrei Blaier). A jucat într-o mulțime de roluri în piese de teatru și multe piese de teatru radiofonic. Premii: în 1964, premiul pentru interpretare masculină la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia, artist al poporului.

În dimineața zilei de 27 august 1970 s-a stins din viață când aștepta mașina care urma să-l ducă la Pitești pentru a turna filmul Așteptarea.

Brigada lui Ionuț (1954)

Desfășurarea (1954)

Mândrie (1956)

Erupția (1957)

O mică întâmplare (1957)

Pasărea furtunii (1957)

Râpa dracului (1957)

Avalanșa (1959)

Telegrame (1959)

Valurile Dunării (1959)

Furtuna (1960)

Portretul unui necunoscut (1960)

Setea (1960)

A fost prietenul meu (1961)

Omul de lângă tine (1961)

Porto-Franco (1961)

Celebrul 702 (1962)

Cerul n-are gratii (1962)

Lupeni 29 (1962)

La vârsta dragostei (1963)

Partea ta de vină (1963)

Amintiri din copilărie (1964)

Merii sălbatici (1964)

Pădurea spânzuraților (1964) - Petre

Străinul (1964)

Neamul Șoimăreștilor (1965) - Stroe Orheianu

Diminețile unui băiat cuminte (1966)

Golgota (1966)

Subteranul (1967)

Cerul începe la etajul III (1967)

Columna (1968)

Legenda (1968)

Sâmbăta morților (1968)

Războiul domnițelor (1969)

Așteptarea (1970)

George Calboreanu

George Calboreanu (n. 3 ianuarie 1896, Turnișor, Sibiu - d. 12 iulie 1986, București ) a fost un actor român de teatru și film.

Născut în 1896, George Calboreanu a debutat pe scenă la Iași, în stagiunea 1917 - 1918, ca elev al ilustrei actrițe Aglae Pruteanu. A debutat ca actor profesionist la Cluj-Napoca. Aici a fost premiat și a obținut o bursă de studii la Viena. A debutat ca actor bucureștean în compania Bulandra. Și, în sfârșit, și-a făcut intrarea la Național, la 30 de ani, datorită lui Alexandru Davila, în spectacolul Vlaicu-Vodă. În 1928 a devenit societar al instituției - de care nu s-a mai despărțit.

A contribuit la lansarea de piese, autori, personaje românești, manifestând încredere față de scriitorii tineri și generozitate. A jucat rolul lui Chirică din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, demersul său scenic, fiind decisiv în impunerea comediei (1927). L-a interpretat pe Spirache Necșulescu în Titanic Vals de Tudor Mușatescu (1932). Apoi, Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu (1934), Marele duhovnic și Glafira de Victor Eftimiu, Borgia de Alexandru Kirițescu, Meșterul Manole de Lucian Blaga, Maestrul de Mircea Ștefănescu, Letopiseți de Mihail Sorbul, Ovidiu de Nicolae Iorga și altele, de Paul Prodan, Ticu Arhip, Caton Theodorian.

Una din marile reușite ale carierei sale e rolul lui Ștefan cel Mare. L-a făurit ca personaj, întâia oară, într-o piesă azi uitată, Maria de Mangop de Mircea Dem. Rădulescu (1953). Apoi l-a desăvârșit în Apus de soare, la Naționalul din București, dând o efigie modernă personajului dramatic, monumentalizând și, deopotrivă, umanizând rolul. E cert că pentru generațiile posbelice ilustrul domnitor are chipul scenic dat de Calboreanu, așa cum pentru perioada anterioară îl avea pe acela creat de Nottara.

George Calboreanu i-a mai zămlisit, în ultimii patruzeci de ani, pe Petru Arjoca din Cetatea de foc de Mihail Davidoglu, Ion Vodă cel Cumplit din piesa omonimă a lui Laurențiu Fulga, Vlaicu-Vodă a lui Davila, a dat substanță unor eroi din piese moderne de Horia Lovinescu, Aurel Baranga, N. Moraru și alții.

A avut, din totdeauna, o uimitoare capacitate de întruchipare în tragedie, fie în dramaturgia barocă - Regele Lear sau Iulius Cezar de Shakespeare - fie în drama romantică - Hoții de Schiller, Lorenzaccio de Alfred de Musset. Dar în egală măsură a strălucit în comedie; stau marturie rolurile din Căsătoria de Gogol, Bădăranii de Goldoni, Medicul în dilemă și Maior Barbara de Shaw.

A trecut, fără dificultăți, prin partituri complexe ale repertoriului modern, de la Bologa din Pădurea spânzuraților la eroi ai lui Pirandello. Karel Čapek, Tennessee Williams. O realizare importantă a fost Galileu de Brecht, la Teatrul Radiofonic.

Brigada lui Ionuț (1954)

Bădăranii (1960)

Setea (1960)

Omul de lângă tine (1961)

Lupeni 29 (1962)

Lumina de iulie (1963)

Străinul (1964)

Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965)

Neamul Șoimăreștilor (1965)

Șopârla (1966)

Legenda (1968)

Frații (1970)

Serata (1971)

Frații Jderi (1973)

Ultimele zile ale verii (1976)

Mitzura Arghezi

Mitzura Domnica Arghezi (n. 10 decembrie 1924, București) este fiica poetului Tudor Arghezi, a fost deputat român în legislatura 1996-2000 și în legislatura 2000-2004, ales în județul Olt pe listele partidului PRM. În prezent este membru în Consiliul de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune din partea PRM. De asemenea, Mitzura Arghezi este cunoscută și ca actriță. A jucat în peste 100 de piese de teatru și 17 filme.

Doi vecini (1958)

Furtuna (1960)

Celebrul 702 (1962)

Anotimpuri (1963)

Titanic vals (1964) - Gena

Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965)

La porțile pământului (1966)

Mihai Viteazul (1970)

Mihai Viteazul - Unirea (1970)

Facerea lumii (1971)

Hyperion (1975)

Eu, tu și Ovidiu (1977) - Prezentatoare TV

Audiența (1979)

Grăbește-te încet (1981)

Secretul lui Bachus (1984)

Secretul lui Nemesis (1985)

O clipă de răgaz (1986)

Ernest Maftei

Ernest Maftei (n. 6 martie 1920, Prăjești, județul Bacău - d. 19 octombrie 2006, București) a fost un actor român, epigramist și adept al Mișcării Legionare.

S-a născut la 6 martie 1920 în comuna Prăjești, lângă Bacău. La școala normală (școala de învățători) din Bacău a debutat cu versuri în revista Liliacul, editată împreună cu patru colegi.

Deși a fost un prețuitor constant al farmecului feminin, actorul nu a fost căsătorit decât o singură dată. Fiul său Gheorghe (Gheorghiță) Maftei este un artist plastic cunoscut .

Ernest Matei își începe cariera politică în Mișcarea Legionară unde a ocupat un rol important în județul Bacău. La 17 ani aderă la mișcarea legionară „Frăția de Cruce”. În dosarele de la Securitate era numit chiar al treilea cel mai periculos om pentru comunismul român. După decapitarea Mișcării Legionare de către regimul Carlist rămâne printre puținii supravietuițori din zonă, astfel că în momentul în care este alungat Carol al II-lea și instaurată Legiunea Arhanghelului Mihail la putere este desemnat responsabil pe 4 județe, în principal din cauza lipsei de cadre superioare, el având doar 21 de ani la data respectivă. În momentul în care primește ordine de la București să ridice 136 de evrei suspectați de activități comuniste și subversive, el preia pe toți cei din listă și îi ascunde la Prăjești unde îi angajează la cariera de piatră care aparținea tatălui său. În urma acestei acțiuni tatăl său este arestat mai târziu și încarcerat.

Despre asasinarea lui Nicolae Iorga el spune că în acele momente se afla cu Horia Sima în aceeași mașină și că au ajuns prea târziu la Vălenii de Munte, și că erau informați că viața acestuia era în pericol.

A fost judecat de către comuniști de mai multe ori însă a fost achitat tot timpul din cauza intervențiilor evreilor salvați de el și care au depus mărturii pentru a-l ajuta. Pentru a scăpa de opresiunile comuniste preia numele de Irimia Valahul.

A participat activ la evenimentele din 21 decembrie 1989 apărând în fața demonstranților cu un steag fără stemă (nedecupat) și a rămas în stradă până la finalizarea evenimentelor. A participat la protestele din iunie și a fost bătut și lăsat inconștient pe malul Dâmboviței fiind salvat ulterior de un trecător.

A devenit unul dintre monștrii sacri ai filmului românesc și unul dintre cei mai populari actori români.

Alături de Colea Răutu și alți actori, a înființat Uniunea Cineaștilor din România.

A colaborat la realizarea emisiunii „Ferma”, specializată pe teme din viața rurală și agricultură, transmisă pe canalul TVR 2.

În 1995, a devenit membru al partidului „Pentru patrie”, alăturându-se camarazilor săi împreună cu care luptase și suferise în închisori

Păcală se întoarce (2006) Modigliani (2004) Kínai védelem („Apărarea chineză”) (1999) Triunghiul morții (1999) Trenul vieții (1998) A trăda(„Trahir”) (1993) Drumul câinilor (1991) Tusea și junghiul (1991) Căutătorii de aur (1986) Căsătorie cu repetiție (1985) Cireșarii (1984) Sosesc păsările călătoare (1984) Convoiul (1981) Burebista (1980) Drumul oaselor (1980) Dumbrava minunată (1980) Cumpăna (1979) Mihail, câine de circ (1979) Vlad Țepeș (1979) Ultima noapte de dragoste (1979)

Buzduganul cu trei peceți (1978) Drumuri în cumpănă (1978) Iarba verde de acasă (1977) Fair Play (1977) Accident (1977) Mere roșii (1976) Misterul lui Herodot (1976) Osânda (1976) Mastodontul (1975) Prin cenușa imperiului (1975) Duhul aurului (1974) Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1974) Departe de Tipperary (1973) Despre o anumită fericire (1973) Dincolo de nisipuri (1973) Ultimul cartuș (1973) Vifornița (1973) Conspirația (1972) Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1971)

Pădurea pierdută (1971) Puterea și adevărul (1971) Așteptarea (1970) Prieteni fără grai (1969) Baltagul (1969) Căldura (1969) Prea mic pentru un război atât de mare (1969) Răzbunarea haiducilor (1968) Reconstituirea (1968) Meandre (1966) Neamul Șoimăreștilor (1965) Răscoala (1965) Merii sălbatici (1964) Tudor (1962) Omul de lângă tine (1961) Când primăvara e fierbinte (1960) Valurile Dunării (1959) Desfășurarea (1954) Nepoții gornistului (1953)

Mihai Mereuță

Mihai Mereuță (n. 29 noiembrie 1924, Santa Mare, județul Botoșani - d. 1 aprilie 2003, București) a fost un actor român.

Cuprins [ascunde]

A primit confirmarea talentului actoricesc pe scena Teatrului Municipal din Ploiești (actualmente Teatrul Toma Caragiu), în rolul Cetățeanului turmentat din piesa O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale. În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureșteană. Va juca alături de: Ion Caramitru (Tineri căsătoriți caută cameră), Mariana Mihuț (Interviu), Toma Caragiu și Margareta Pâslaru (Opera de trei parale).

Ultimul rol important în care a putut fi aplaudat a fost cel din piesa Boabe de rouă pe o frunză de lotus în bătaia lunii, jucată pe scena Teatrului Național din București, în regia lui Gelu Colceag.

Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice și de peste cincizeci de roluri ca actor de film. Mai semnificativă este implicarea lui Mereuța ca actor în peliculele: Unde fugi, maestre?, Doi haiduci și-o crâșmăriță (1992), Liceenii rock 'n' roll (1992), Liceenii (1987), Masca de argint (1984), Misterele Bucureștilor (1983), Trandafirul galben (1982). În ultimii ani de viață, a prezentat la postul de televiziune TVR2 emisiunea Ferma, dedicată agriculturii.

Mihai Mereuță a încetat din viață în data de 1 aprilie 2003, la Spitalul de Urgență Floreasca, în urma unui stop cardiac.

Doi haiduci și o crâsmăriță (1993) Liceenii Rock 'n' Roll (1992, rolul „nea Pandel”) Sing, Cowboy, Sing (1981) Am o idee (1981) Iancu Jianu, haiducul (1981) Iancu Jianu, zapciul (1980) Ecaterina Teodoroiu (1979) Ora zero (1979) Ultima frontieră a morții (1979) Vacanța tragică (1979) Al patrulea stol (1978) Im Staub der Sterne (1976) Misterul lui Herodot (1976) Serenada pentru etajul XII (1976) Pe aici nu se trece (1975) Păcală (1974, rolul Perceptorului)

Aventurile lui Babușca (1973) Proprietarii (1973) Cu mâinile curate (1972, rolul „Șchiopu”) Facerea lumii (1971) Asediul (1970) Haiducii lui Șaptecai (1970) Mihai Viteazul (1970) Petrecerea (1970) (TV) Legenda (1968) Serbările galante (1965) Pădurea spânzuraților (1964) Când primăvara e fierbinte (1960) Setea (1960) Secretul cifrului (1959) Erupția (1957)

Doi haiduci și o crâsmăriță (1993) Liceenii Rock 'n' Roll (1992, rolul „nea Pandel”) Sing, Cowboy, Sing (1981) Am o idee (1981) Iancu Jianu, haiducul (1981) Iancu Jianu, zapciul (1980) Ecaterina Teodoroiu (1979) Ora zero (1979) Ultima frontieră a morții (1979) Vacanța tragică (1979) Al patrulea stol (1978) Im Staub der Sterne (1976) Misterul lui Herodot (1976) Serenada pentru etajul XII (1976) Pe aici nu se trece (1975) Păcală (1974, rolul Perceptorului)

Aventurile lui Babușca (1973) Proprietarii (1973) Cu mâinile curate (1972, rolul „Șchiopu”) Facerea lumii (1971) Asediul (1970) Haiducii lui Șaptecai (1970) Mihai Viteazul (1970) Petrecerea (1970) (TV) Legenda (1968) Serbările galante (1965) Pădurea spânzuraților (1964) Când primăvara e fierbinte (1960) Setea (1960) Secretul cifrului (1959) Erupția (1957)

Doi haiduci și o crâsmăriță (1993)

Liceenii Rock 'n' Roll (1992, rolul „nea Pandel”)

Sing, Cowboy, Sing (1981)

Am o idee (1981)

Iancu Jianu, haiducul (1981)

Iancu Jianu, zapciul (1980)

Ecaterina Teodoroiu (1979)

Ora zero (1979)

Ultima frontieră a morții (1979)

Vacanța tragică (1979)

Al patrulea stol (1978)

Im Staub der Sterne (1976)

Misterul lui Herodot (1976)

Serenada pentru etajul XII (1976)

Pe aici nu se trece (1975)

Păcală (1974, rolul Perceptorului)

Aventurile lui Babușca (1973)

Proprietarii (1973)

Cu mâinile curate (1972, rolul „Șchiopu”)

Facerea lumii (1971)

Asediul (1970)

Haiducii lui Șaptecai (1970)

Mihai Viteazul (1970)

Petrecerea (1970) (TV)

Legenda (1968)

Serbările galante (1965)

Pădurea spânzuraților (1964)

Când primăvara e fierbinte (1960)

Setea (1960)

Secretul cifrului (1959)

Erupția (1957)

Sergiu Celibidache

Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912, Roman, județul Neamț, România; d. 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.
S-a născut la Roman. Primii ani după liceul absolvit în orașul natal și i-a petrecut la Iași, unde ia lecții de pian și compoziție, apoi se înscrie la cursurile de filosofie și matematică ale Universității din București.

În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).

Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler,
fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu
regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef
al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra
filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o
excepțională exigență artistică, nu totdeauna comodă pentru componenții
unei orchestre. Suferă o mare deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler.

Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu
regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice europene:
Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.

În 1979
primește funcția de director muzical general al orașului München și de
dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub
conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.
Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel.
Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special
pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai
bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care
dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache
a refuzat înregistrările pe discuri.

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse
distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992),
membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).

A murit la 14 august 1996, la reședința sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (în apropiere de Paris).

George Enescu

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoșani - d. 4 mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.
Născut la 19 august 1881 în Liveni, județul Botoșani, a manifestat
încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică. A început
să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

"Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de
conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să
scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de
aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam
nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de
vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă
înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?" - (Bernard Gavoty - Amintirile lui George Enescu).
Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică „Poema Română”.

Tot atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Prințesa Martha Bibescu
și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din
urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la
palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris,
întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri
prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier.
În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915).
În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție „George
Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din
veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa
interpretării acestor piese în concerte.
După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.
Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un
adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l
părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din
veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea
sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată
frumusețe.” (Yehudi Menuhin).
Încă din anii imediat următori Primului Război Mondial George Enescu a
început să acorde un Premiu de compoziție pentru cei mai talentați
tineri creatori români, decernat anual în urma analizări partiturilor de
către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III și
mențiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările
premiate au fost interpretate în concertele dirijate de Enescu.
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip,
monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a
început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino),
cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de
onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o
pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid
pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la
București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În
urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată
toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani,
într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ,
chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe
ori montată în timpul Festivalului internațional „George Enescu” din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

• ELECTRECORD EDC 269/270/271 , cu David Ohanesian în rolul principal, dirijor Mihai Brediceanu
  
• EMI France/Angel Records 5 0999 2 08833 2 4 , cu José van Dam în rolul titular, dirijor Lawrence Foster
  
• NAXOS 8.660163/4 (2 disks) TT: 2:08:26, cu Monte Pederson în rolul titular, dirijor Michael Gielen
  
• TROY 861/62, cu Ștefan Ignat în rolul titular, dirijor Ian Hobson
  

În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, are o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea,Nicolae Brânzeu,Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care îl vizitează la București și Sinaia.
În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia
de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârșește Poemul
simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).

O dată instaurată dictatura comunistă, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 „sătească”.

Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
În București se găsește un Muzeu Național „George Enescu" (în palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, în care au locuit Maruca și Enescu). Lângă Moinești
se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului
român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură
pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit
compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău
("Centrul Cultural Rosetti-Tescanu"), statul român a deschis în anii
'80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu), și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.

David Ohanesian

David Ohanesian (n. 6 ianuarie 1927, București - d. 30 septembrie 2007, București) a fost un bariton român care, alături de Octav Enigărescu și Nicolae Herlea, a făcut parte din triada de aur a celor mai mari baritoni ai României.
În decursul carierei sale artistice a jucat în peste 2.000 de spectacole
de operă, interpretând peste 40 de roluri și primind numeroase premii
și distincții. A cântat pe marile scene ale lumii, alături de alți mari
interpreți ca Luciano Pavarotti, Montserrat Caballe, Placido Domingo, Leontyne Price sau Birgit Nilsson. A rămas memorabilă interpretarea sa în rolul Oedip, din opera cu același nume de George Enescu, care i-a adus renumele de cel mai apreciat Oedip al secolului al XX-lea.
Studii muzicale


David Ohanesian a fost admis, în anul 1948, la Conservator, la clasa profesorului Aurel Costescu-Duca.
Cariera artistică


După absolvirea Conservatorului, David Ohanesian a devenit prim solist al Operei Române din Cluj-Napoca.

În perioada 1958-1977, a fost prim solist al Operei Române din București.

Între 1968-1977 a fost artist invitat la Opera din Hamburg.

• Titlul de artist emerit
  
• Ordinul național Steaua României în grad de Comandor
  
• Titlul de Doctor honoris causa al Academiei de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca (1999)
  
• Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității "Babeș-Boyai" din Cluj-Napoca
  
• Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității "Ovidius" din Constanța (noiembrie 2006)
  
• Premiul Maestro, acordat de Uniunea Criticilor Muzicali și Forumul Muzical Român, la Gala Premiilor Criticii Muzicale pentru 2006 (pentru vocea sa de granit și temperamentul său de mare tragedian).