SA NE REAMINTIM.....

Rezumarea primului mesaj :

FLORIAN PITTIS-MOTUL

„Sunt tânăr, doamnă, lucruri am aşezat destul ca să
pricep căderea din somn spre echilibru şi bulgări de lumină dac-aş
mânca, sătul nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru!” (Mircea
Dinescu)

Florian Pittiş a venit pe lume la 4 octombrie 1943, în Bucureşti.
Porecla de „Moţu” a primit-o de la bunica din partea tatălui, pentru că
era primul nepot şi cel mai alintat. Familia lui era îndrăgostită de
artă, muzică şi literatură, lucruri transmise celui ce a devenit pentru
toată lumea artistul, actorul, regizorul, muzicianul, realizatorul de
emisiuni radiofonice - Moţu. Nicolae Pitiş, tatăl său, a fost cel ce a
"ţinut" genealogia familiei. Primul Pitiş despre care a aflat a fost
preotul Bonifachie Pitiş din Scheii Braşovului - un stră-străbunic al
lui Moţu. Atestat istoric este faptul că în grădina stră-străbunicului
său, Anton Pann i-a dat lui Andrei Mureşanu muzica pentru "Deşteaptă-te,
române!". Numele de Pittiş cu doi „t” se trage dintr-o greşeală a
jandarmului responsabil cu actul de naştere al lui Florian, greşeala
însă nu a fost remediată.

Florian Pittiş povesteşte deschis într-un interviu acordat în anul 2007 pentru „Formula As”, despre părinţii săi:

„Tatăl meu, Nicolae Pitiş, a fost comandor aviator - şef de scoală de
pilotaj, comandant de escadrilă. A schimbat garda la palat, a luat masa
cu regele - de fapt cu amândoi. Si cu... Carol al II-lea, şi cu Mihai. A
ieşit la pensie la 41 de ani, în 1941, la două săptămâni după începerea
celui de al II-lea război mondial (ştiut fiind că atunci din aviaţie se
ieşea la 40 de ani). A apucat aviaţia fără paraşută, a apucat şi
perioada când coborau avioanele pe lângă gări - într-o activitate de
recunoaştere. A participat şi la întrecerile gen "trecu cu avionul pe
sub podul de la Cernavodă". Şi aşa mai departe... Mama mea, Ana, a fost
casnică, apoi a avut un atelier de croitorie până în 1953. Mai târziu,
pentru că nu prea veneau bani în casă, s-a angajat secretară la o
scoală... Toţi ai mei erau îndrăgostiţi de artă, de muzică, de
literatură. Un amănunt... amuzant: tatăl meu a fost cel ce a adus în
ţară partitura cântecului "Ramona". Mama mea ar fi vrut să se facă
actriţă, semăna cu Danielle Darrieux... Dar n-au lăsat-o părinţii să
urmeze Conservatorul. A suferit teribil din cauza acestei "ratări"...
Poate de-aceea m-a "aruncat" pe scenă, când aveam vreo... 4 ani. Da, da,
am apărut pe scenă în spectacolul "Congresul puştilor" de Saşa
Georgescu şi I. Avian. Partenerii mei au fost, ţin minte, Flavia Buref,
Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubaş. Eu jucam rolul "Ciuculeţ". Asta se
întâmpla în 1947. Rolul meu era de fapt un monolog, în care povesteam că
aveam un câine bolnav şi prietenii mei nu veneau să-l vadă. Eram
supărat foc, dădeam din picior şi oftam de zor...”.

După primul său rol, „Ciuculeţ”, jucat când avea 4 ani, a învăţat să
citească. Mai întâi a citit toate cărţile de teatru din casă, apoi pe
cele din biblioteca scolii. Era fascinat de piesele de teatru,
părându-i-se uimitor că numele personajelor erau scrise cu majuscule. În
şcoala primară a văzut de 23 de ori piesa de teatru „O scrisoare
pierdută”, regizată de Sică Alexandrescu, aşa încât, ceva mai târziu,
când avea 14 ani, a montat chiar el actul III din piesă, jucând rolul
„Cetăţeanului turmentat”.

Moţu a urmat cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. În
1958, a făcut figuraţie în spectacolul "Omul cu mârţoaga", la Teatrul
Naţional. Apoi îşi încearcă norocul la Institutul de Artă Teatrală şi
Cinematografică (IATC). Prima oară este declarat respins, datorită unui
"R" prea puternic. De aceea, timp de un an a luat lecţii de dicţie. După
un an îşi împlineşte visul, intrând la clasa actorului Radu Beligan.
Pentru a fi aproape de scenă, se angajează la Teatrul Lucia Sturdza
Bulandra ca electrician - a lucrat cu „reflectorul de urmărire” şi a
văzut toate spectacolele, seară de seară. Tot la Bulandra vede, în
regia lui Liviu Ciulei, spectacolele "Cum vă place" (în care va şi
debuta mai târziu, în rolul pajului) de 236 de ori şi „Sfânta Ioana” de
128 de ori.

Despre şansa lui de a juca în „Cum vă place”, Moţu povesteşte: „Norocul
meu s-a numit şi se numeşte Liviu Ciulei. D-l Ciulei mi-a propus,
într-o seară, când am înlocuit un actor "indispensabil" - uite, ţin
minte pe dinafară cuvintele lui: "Vrei să joci în "Cum vă place"?".
Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină (el
juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul).
Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus
această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa...
Apoi, ca director, m-a şi angajat... Prima mea replică rostită pe scena
Bulandrei în calitate de actor angajat a fost: "Vă rog să-mi daţi o
clipă ascultare"...”


Prima piesă de teatru regizată de Florian Pittiş în 1980 a fost „Cum se
numeau cei patru Beatles?”. Au urmat apoi ani întregi de joc şi joacă -
actor şi regizor.


Roluri în teatru:

* Lucius – Iulius Cezar, de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, 1968

* Fleance – Macbeth, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1968

* Aurel – Sfârşitul pământului, de Victor Eftimiu, regia Zoe Anghel-Stanca, 1968

* Băiatul – Transplantarea inimii necunoscute, de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1969

* Camille – Puricele în ureche, de Georges Feydeau, regia Emil Mandric, 1969

* Collin Talbo – Harfa de iarbă, de Truman Capote, regia Crin Teodorescu, 1970

* Jeremy – Iubire pentru iubire, de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970

* Licheaua – Aceşti nebuni făţarnici, de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric, 1970

* Arlechino – Mincinosul, de Carlo Goldoni, regia Sanda Manu, 1971

* Valentin – Valentin şi Valentina, de Mihail Roşcin, regia Adrian Georgescu, 1972

* Feste – A 12-a noapte, de William Shakespeare; regia Liviu Culei, 1973

* Alencon – Elisabeta I, de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, 1974

* Alioska – Azilul de noapte, de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, 1975

* Traian – Titanic Vals, de Tudor Muşatescu, regia Toma Caragiu, 1975

* Edmund – Lungul drum al zilei către noapte, de Eugene O’Neill, regia Liviu Ciulei, 1976

* Radu cel Frumos – Răceala, de Marin Sorescu, regia Dan Micu, 1977

* Piotr – Mici burghezi, de Maxim Gorki, regia Ioan Taub, 1978

* Ariel – Furtuna, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1978

* Mihai – Scoica de lemn, de Fănuş Neagu, regia Dan Nasta, 1979 (Teatrul Nottara)

* Leonard Brazil – Cum se numeau cei 4 Beatles, de Stephen Poliakoff, regia Florian Pittiş, 1980

* Patriciu – Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic, de Adrian Dohotaru, regia Petre Popescu, 1980

* Regele Ludovic cel Mare – Cabala bigoţilor, de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu, 1982

* Domnul Loyal – Tartuffe, de Moliere, regia Alexandru Tocilescu, 1982

* Olcica – Rezervaţia de pelicani, de D.R. Popescu, regia Valeriu Moisescu, 1983

* Laertes – Hamlet, de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1985

* El însuşi – Cântec despre mine însumi, de Walt Whitman, regia Florian Pittiş, 1985

* Teodoro – Câinele grădinarului, de Lope de Vega, regia Florian Pittiş, 1988

* Philinte – Mizantropul, de Moliere, regia Valeriu Moisescu, 1989

* Dr. Frank Bryant – Meditaţiile Ritei, de Keith Waterhouse şi Willis Hall, regia Florian Pittiş, 1989

* Mortimer Brewster – Arsenic şi dantelă veche, de Joseph Kesserling, regia Grigore Gonţa, 1991

* Sonnenstich – Deşteptarea primăverii, de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei, 1991

* Tiresias – Antigona, de Sofocle, regia Alexandru Tocilescu, 1993

* Jack – Totul în grădină, de Eduard Albee, regia Tudor Mărăscu, 1997


Ca regizor:


* Faţă în faţă cu lumea (spectacol în colaborare cu Mircea Vintilă), 1979

* Cum se numeau cei 4 Beatles, de Stephen Poliakoff (traducerea Florian Pittiş), 1980

* Poezia muzicii tinere – spectacol de muzică şi poezie, 1981

* Cântec despre mine însumi (Song of Myself) – spectacol de muzică şi poezie pe versurile lui Walt Whitman, 1985

* Câinele grădinarului, de Lope de Vega, 1988

* Meditaţiile Ritei, de Willy Russel, 1989

* Black and White, de Keith Waterhouse şi Willis Hall, (traducerea şi adaptarea Florian Pittiş), 1997

La Spectacolul „Cântec despre mine însumi”, nu a făcut doar regia ci şi
adaptarea scenică, decor şi interpretare. În „Câinele grădinarului”,
după piesa lui Lope de Vega, a distribuit-o pe Emilia Popescu, studentă
pe atunci la teatru. Emilia a mai jucat şi în „Meditaţiile Ritei”, o
piesa regizată tot de el.

În Ediţia de colecţie a „Jurnalului Naţional”, din 13 august 2007,
dedicată lui Florian Pittiş, câţiva prieteni şi artişti vorbesc despre
rolurile jucate în teatru de acesta.


„Alexandru Tocilescu, regizorul care l-a distribuit în Laertes din
"Hamlet", rol despre care mulţi au spus lucruri la superlativ, crede
despre Moţu că n-a avut puterea să fie bătrân. Este convins că Pittiş
trăia acut groaza de bătrâneţe. "Viaţa nu-i mai oferea din punct de
vedere fizic datele de care avea nevoie ca să fie omul tânăr şi
permanent în mişcare, aşa cum a fost. Această groază de bătrâneţe a
îmbrăcat la el forme paroxistice, şi ideea de a se vedea la 75 de ani în
aceiaşi blugi şi cu acelaşi păr lung i se părea ridicolă." Cu toate că a
fost excepţional în "Hamlet" şi în "Furtuna" şi alte piese, Tocilescu
crede că punctul culminant al carierei interpretative l-a atins Florian
Pittiş în "Cabala bigoţilor", unde avea rolul Regelui-Soare, şi unde
"era mai original decât Ludovic însuşi". Pasiunea pentru muzică,
dragostea de modernitate, dorinţa de a fi contemporani cu tot ce se
întâmplă "pentru a nu fi comici în faţa tinerilor" sunt lucruri care
i-au unit într-o amiciţie profundă pe cei doi oameni de teatru. Cortina
s-a tras prea repede insă, iar "Toca" n-a mai avut timp să-i restituie
Regelui-Soare casetele audio şi video împrumutate.”

„Pentru Teatrul "Bulandra" sau pentru directorul acestuia, prezenţa
aureolată a lui Pittiş se confundă. Are aproape acelaşi înţeles.
Regizorul era un adolescent când Florian Pittiş a venit în casa
părinţilor săi şi, cunoscând pasiunea lui pentru muzică, i-a adus un
disc original cu Jimmy Hendrix. "Am căzut de pe scaun... M-a uimit un
cadou atât de frumos şi neaşteptat de la un om pe care îl vedeam prima
dată în viaţă...", povesteşte Alexandru Darie. "Un lucru dureros pentru
mine este că n-am apucat să îl văd revenit pe scena de la «Bulandra» în
rolul lui Prospero, aşa cum plănuiam. Jucase un Ariel excepţional în
«Furtuna» lui Shakespeare, iar acum voia să joace Prospero". Ştia de la
Moţu că avea idei extraordinare pentru viitor: să transmită un spectacol
în timp real, să aducă, prin tehnologie de ultimă oră, în faţa a zeci
de mii de oameni, artişti din lumi diferite, cum ar fi Bob Dylan şi
Sting, de exemplu. La el m-a impresionat mai ales bucuria aceasta de a
trăi. Era o plăcere să te întâlneşti şi să vorbeşti cu el".

„Marcel Iureş a intrat în echipa de la "Bulandra" în 1980 şi îşi
aminteşte că Florian Pittiş se purta cu multă bunătate cu toţi actorii
proaspăt veniţi acolo. "Era bun, ne învelea pe toţi ca apa...". Marcel
Iureş a povestit despre imensa putere a lui Moţu de a oferi prietenia
sa. "Eram tot timpul la el acasă. Ne lua mereu să ascultăm concerte,
albume de muzică rock, muzică excepţională. Avea un zâmbet pentru
oricine. În seara dinaintea naşterii băiatului meu stăteam şi încercam
să găsim un nume care să rimeze cu Iureş. Căutam un nume mic. Şi ne tot
jucam cu diverse ritmuri, din o silabă nu era bine, din două mergea şi
nu mergea. Pe urmă am găsit din patru. Şi i-am spus fiului meu vreo doi
ani To-ti-tă-tă... La sugestia lui Moţu, care avea mult umor. L-am numit
Alexandru, un nume din patru silabe...". Deşi diferiţi în jocul lor
actoricesc, Iureş mărturiseşte cu admiraţie că Pittiş "este unul din
actorii cu care aş fi vrut să fac la un moment dat schimb pe scenă".

„Actorul Ion Besoiu i-a fost partener de scenă şi director la
"Bulandra", dar şi prieten. "A fost bun în rolul din «Lungul drum al
zilei către noapte», în «Elisabeta I», dar era foarte bun şi când rostea
un monolog pe scena Studio de la «Bulandra». Pentru el exersa o
jumătate de oră în cabină înainte, cerea mult dramatism, fineţe şi
exactitate de dicţie", işi aminteşte Ion Besoiu. L-a văzut de pe scenă
în Laertes pentru că în aceeaşi piesă, "Hamlet", Ion Besoiu era
Polonius. Mărturiseşte că uneori a avut de învăţat de la Florian, chiar
dacă vârsta cerea să fie invers. I-a admirat întotdeauna eleganţa
profesională, comportamentală, probitatea morală şi cultura
excepţională, dar şi "îndrăzneala înaripată şi spiritul său de luptător
pentru libertate". Besoiu regretă că nu au jucat împreună în nici un
film. Îşi aminteşte că înainte de 1989, într-un turneu în Statele Unite,
Pittiş i-a cerut să îl lase să meargă la un concert al celor de la
Rolling Stones. A avut încredere în el şi nu l-a dezamăgit,
întorcându-se alături de echipa de teatru plin de bucurie şi admiraţie
faţă de celebrii solişti de muzică rock pe care putuse să-i vadă pe viu.
Ion Besoiu mai povesteşte că Moţu avea un deosebit simţ al ritmurilor,
şi pe scenă ştia să redea acest lucru fără să complexeze pe vreunul
dintre colegii săi. "A luat lecţii de pantomimă cu Marcel Marceau la
Paris şi s-a întors de acolo cu tot ce a învăţat, dornic să ne arate şi
nouă. Era un bun dansator, era cu trei clase deasupra noastră, dar de o
eleganţă profesională deosebită, nu ne făcea să ne simţim inferiori
pentru aceasta."

În 1965, Florian Pittiş debutează în teatrul radiofonic, în serialul
"Cosma", adaptat după romanul lui Panait Istrati, în regia lui Dan
Puican. Regizorul dezvăluie despre acesta colaborare: "Îmi trebuia
neapărat un băiat tânăr. La sugestia Elenei Negreanu, care lucra la
radio, dar era şi profesoară la Institutul de Teatru, l-am luat pe
Florian Pittiş. A fost o colaborare încântătoare, un serial de mare
succes. Între timp, în 40 de ani, a făcut făcut multe emisii cu vocea
lui inconfundabilă. Recita versuri foarte frumos. Am făcut şi multe
emisiuni de divertisment cu Pittiş". Florian Pittiş a devenit
prezentatorul Clubului Curioşilor în anul 1973, la 13 august, la Program
3. În timp, realizează "Pittiş Show", iar după 90, alături de Camelia
Stănescu realizează "Declaraţie de iubire" la Radio România Cultural.
Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret.

Vocea lui Florian Pittiş a devenit emblematică pentru "Teleenciclopedia",
una dintre cele mai longevive emisiuni din România, Teleenciclopedia, a
avut prima emisie pe 21 mai 1965. Teleenciclopedia şi-a păstrat până în
2007 formatul şi rolul, prezentând documentare cu subiecte diverse:
natură, tehnologie, sănătate, istorie.

Dan Puican spune că totdeauna se emoţiona când auzea vocea lui la
emisiunea de televiziune "Teleenciclopedia"; "Avea o ironie în glas
exact când trebuia, fapt pentru care eu l-am luat în foarte multe emisii
de divertisment la radio, ştia să pună punctul, ştia să scoată în
evidenţă ceea ce criticam". Deşi l-a distribuit în multe roluri de
divertisment, regizorul crede că lui Pittiş i se potriveau rolurile
dramatice, pentru felul în care rostea cuvintele, pentru figura de
intelectual şi pentru modul în care ştia să privească.

Ultimele două texte înregistrate de Moţu pentru Teleenciclopedia au fost "Titanicul" şi "Lumea într-o picătură de apă".

Florian Pittiş a colaborat cu mulţi oameni de radio, printre care se
afla şi Camelia Stănescu. O dată pe săptămână se întâlneau în faţa
microfonului. Versiunea lui Pittiş la emisiunea „Clubul Curioşilor” a
însemnat descoperirea unui stil de radio şi emisiunea, dintr-una banală,
a devenit captivantă, seducătoare. "La radio trebuie să vorbeşti precum
respiri", îi spunea Moţu Cameliei; "Totul trebuie să fie natural.
VIAŢĂ, Camelia, VIAŢĂ!". Personalitatea lui complexă, farmecul,
spontaneitatea, arta dialogului - "pe care o cunoştea ca nimeni altul" -
dar şi inegalabila lui rostire - "Moţu are voce de violoncel", spunea
Gelu Colceag - au făcut ca emisiunea să devină una dintre cele mai
ascultate. Avea 4 milioane de ascultători, "record absolut, care i se
datora în bună măsură".

Camelia Stănescu îşi aduce aminte: "Rolurile pe care le-a interpretat
au fost nenumărate, dar cel mai important era însă rolul Florian Pittiş.
Generos, inteligent, cu simţul umorului, cultivat, dorea ca această
emisiune să fie cu amprentă, cu ambianţă sonoră specifică.

Şi nici nu se putea să fie altfel când era ilustrată de prieteni de-ai
lui, ca Mircea Florian, Sorin Chifiriuc şi alţii". Rubricile lui
muzicale se numeau "Disco - enciclopedie" şi erau o istorie vie, bine
documentată a muzicii rock, a muzicii pop şi folk, a hard rock-ului "pe
care l-a ascultat la intensitate maximă de vibrau pereţii cabinei de
emisie". În 1996, după ce emisiunea "Clubul Curioşilor" s-a desfiinţat,
Camelia Stănescu a început să adune cu perseverenţă de "arhivar"
interviuri cu Florian Pittiş. Versuri interpretate magistral, roluri
de-o diversitate impresionantă. "O ascultătoare mi-a definit, odată,
importanţa emisiunii pentru ascultători: «Ne păstrează viu optimismul».

După 1990, cei doi au lucrat împreună la emisiunea "Declaraţii de iubire", de la România Cultural.

La jumătatea anilor 70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian
Pittiş şi Dan Tufaru anima serile monotone ale românilor. Erau tineri,
erau frumoşi, iar sub bagheta unui alt mare dispărut, Alexandru Bocăneţ,
au fost realizate momente de aur în istoria televiziunii. "Îmi aduc
aminte că lucrau, că repetau în special noaptea, pentru că numai atunci
aveau parte de liniştea care să le permită să se concentreze asupra
fiecărui detaliu. De multe ori mă duceam să-i văd", spune Sanda Ţăranu.
Era atrasă de celebrul trio datorită entuziasmului debordant cu care
lucrau la fiecare scenă: "Parcă nu oboseau niciodată!".

În filme a avut roluri sporadice, după cum au spus criticii de
film, dar au fost roluri importante şi imposibil de uitat, în compania
celor mai cunoscuţi actori români ai momentului. "Gioconda fără surâs"
este filmul în care a debutat în 1967 actorul Florian Pittiş. "Era încă
student, cred că în ultimul an de facultate. L-am ales pe el pentru rol
pentru că avea reputaţie printre tineri, că era un om special." Malvina
Urşianu işi aminteşte că toată echipa îl iubea foarte mult: "Florian era
un băiat adorabil, arăta superb, iar noi îl tratam ca pe un copil-star.
Chiar avea un fotoliu pe care scria chiar aşa: «Star». Eram geloasă pe
mama care are un astfel de copil", spune regizorul filmului "Gioconda
fără surâs", doamna Malvina Urşianu. Florian Pittiş a interpretat rolul
unui fost elev al profesoarei jucate de Silvia Popovici, "o tipă severă,
care nu-şi permitea să apară în public", spune doamna Urşianu. "Într-o
seară, totuşi, ea este dusă într-un local, iar acolo, la o masă, sunt
foştii ei elevi. Florian Pittiş este unul dintre ei, se ridică, o invită
la dans şi o învaţă să danseze. Este singura scenă în care apare
Florian, dar este una memorabilă şi esenţială pentru film.” Rolurile din
filme au fost puţine, dar bune. Era imposibil să nu se facă remarcat.

În afară de filmul de debut, din 1967, au urmat:

* "Frumoasele vacante" (1968);

* "Adio, dragă Nela" (1972, regia: Cornel Todea);

* "Veronica se întoarce" (1973, regia: Elisabeta Bostan);

* "Serenada pentru etajul XII" (1976);

* "Mama" (1977).

* "Ultima noapte de dragoste" (1979)

* "Înnebunesc şi-mi pare rău" (1992, regia: Ion Gostin);

* "Maşini" (Regele, versiunea în limba română) (2006).

Cornel Todea, regizor al filmului "Adio, dragă Nela", prieten bun cu
Moţu, şi-l aminteşte ca pe "un rebel pentru cauza poeziei vieţii. Un
rebel care a iubit viaţa prin ce a gândit, prin ce a făptuit, prin ce a
dăruit... O energie contagioasă, pe care o risipea fără grija de a
păstra rezerve pentru ziua de mâine, o bucurie de a trăi pentru bucuria
celorlalţi. Aşa l-am cunoscut, în 1969, când a acceptat propunerea
făcută de mine în calitate de regizor, ca, asociat cu Monica Ghiuţă, să
pornim împreună la realizarea unuia dintre primele tele-play-uri ale
televiziunii naţionale. Spectacolul-film tv, pornit de la piesa cu
acelaşi nume a Ecaterinei Oproiu, se chema "Nu sunt Turnul Eiffel". O
aventură pe gustul lui. Porneam cu exuberantă inconştienţă să fabricăm
un produs care avea, graţie, prin excelenţă, atmosferei pe care Moţu
Pittiş o crea în timpul lucrului, să câştige o bătălie cu produse ale
unor televiziuni de renume".

Gelu Colgeac a jucat, prin 1980, în piesa regizată de Moţu „Cum se
numeau cei patru Beatleşi”, de Stephan Policoff, cu Mariana Mihuţ,
Micaela Caracaş Caramitru şi Moţu în rol de DJ. “O piesă foarte
frumoasă, unde DJ-ul era personaj principal. Moţu ne umplea sufletul,
pentru că ne punea numai muzică bună, lucru care pe vremea aceea era o
raritate - ştim cu toţii că ascultam pe furiş, pe la Europa Liberă,
Beatles, Rolling Stones… Puţini ştiu că Moţu a făcut şcoală de regie -
am terminat-o împreună prin 1985, el predând şi un timp la UNATC, fostul
ATF". (Gelu Colgeac JN).

Daniela Nane a jucat în regia lui Moţu, în piesa „Black and White”,
împreună cu Ştefan Bănică Jr, Manuela Ciucur şi Mihai Constantin. A fost
ultimul spectacol pe care l-a regizat Florian Pittiş, la Teatrul Lucia
Sturdza Bulandra. Actriţa Daniela Nane a spus despre regizorul ei plecat
dintre cei vii: "Ţin minte că, atunci când repetam, ii plăceau toate
rolurile, ar fi putut să joace toate cele patru personaje. Işi dorea să
revină la Bulandra, ar fi vrut să reluăm acest spectacol care chiar a
fost un succes. A fost o vară neagră pentru Teatrul Bulandra. Adi Pintea
şi Moţu Pittiş, o dublă pierdere, ne-au lăsat un gol imens în suflet.
Moţu era un talent inestimabil, un om inteligent şi delicat, cu un
caracter puternic". Pentru Daniela Nane, colaborarea cu Moţu a însemnat o
şansă uriaşă, pe care n-o va uita: "Îi mulţumesc, nu doar pentru
încrederea pe care mi-a acordat-o dându-mi şansa să joc în spectacolul
său, ci, mai ales, pentru onoarea de a cunoaşte o personalitate care m-a
inspirat".

Florian Pittiş considera ca primul mare succes, “unul adevărat”, s-a
petrecut în muzică, pe când era la grădiniţă: “La o serbare de la
grădiniţa în limba română - că am făcut şi una la "Maison des Français" -
am cântat "Pe Mureş şi pe Târnave"... Eram îmbrăcat în costum popular,
bineînţeles. Pasiunea mea pentru muzică s-a manifestat de timpuriu. Mai
târziu, m-a cuprins "patima" rock-ului. Mergeam la restaurantul
"Ceahlăul", care se afla în colţul străzii noastre şi unde era o
formaţie extraordinară, care cânta "Rock Around the Clock", al lui Bill
Haley, la acordeon, ţambal şi la nai. Era în 1956. Asta era o nebunie cu
atât mai mare cu cât, la radio, nici pomeneală de rock-uri! A urmat
altă nebunie: filmul. Am făcut o pasiune pentru "Serenada străzii", cu
Vico Torriani, şi "Vagabondul", cu Raj Kapoor - pe care le-am văzut de
cate 21 de ori! Primele discuri cumpărate au fost "Avaramu! Aaaa-a!
Avaramuuu!" şi "Arrivederci Roma".

Pasionat de rock, Pittiş a popularizat acest gen muzical prin emisiuni
radiofonice, audiţii şi cronici în mai multe publicaţii. Purta păr lung
din 1971 şi a declarat întotdeauna că nu are de gând să renunţe la el.

Primele spectacole de muzică şi poezie le-a susţinut în anii ‘70, la
Teatrul Bulandra, alături de actorul Ion Caramitru şi de formaţia Sfinx.
După ce au fost interzise, a început, în septembrie 1981, seria „Poezia
muzicii tinere”, spectacol în care prezenta marile succese ale trupei
Beatles din anii ‘62-’66, prelungite seara cu recitări de poezii şi cu
multă muzică. După ce şi acestea au fost interzise, a urmat „Cântec
despre mine însumi”, tot la Bulandra.

Dacă "muzica tânără" a fost promovată de cineva în sensul calităţii
adevărate, ea a fost promovată doar de Pittiş, la spectacolul de la
Teatrul «Bulandra», spunea Paul Grigoriu.

În anii 70, Florian Pittiş înregistrează patru piese alături de Nicu Alifantis.

Moţu a fost membru fondator al Cenaclului Flacăra. A
avut recital chiar la primul spectacol. Anunţul a apărut în Almanahul
Flacăra din septembrie 1973. "Luni, 17 septembrie, orele 19:30, în sala
Casei de Cultură a sectorului 1, din strada Slătineanu nr. 16, are loc
şedinţa inaugurală a Cenaclului de poezie plastică şi muzică Flacăra.
(...) Membrii fondatori ai cenaclului sunt: Ioan Alexandru, Al.
Îndrituia, George Apostu, Eugen Barbu, Radu Beligan, Mihai Beniuc, Magda
Bordeianu, Augustin Buzura, Nina Cassian, Ion Caramitru, Marcel
Chirnoagă, Şerban Cioculescu, Ilie Constantin, Dinu Cocea, Radu Cosaşu,
Tamara Creţulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Dragoş, Tudor
Gheorghe, Mircea Radu Iacoban, Ion Marinescu, Teodor Mazilu, Aurel
Dragoş Munteanu, Virgil Ogaşanu, Octavian Paler, Amza Pellea, Irina
Petrescu, Florian Pittiş, D.R. Popescu, Cornel Regman, Dinu Săraru, Ion
Sălişteanu, Eugen Simion, Marin Sorescu, G. Stănescu, Corneliu
Ştefanache, ConstantinVişan. (...)".

Pe atunci, Moţu era actor la Teatrul Bulandra, unde
comuniştii interziseseră o serie de reprezentaţii care îndrăzneau prea
mult pentru acele vremuri. Debutul la Flacăra şi l-a făcut cu "Problema
spinoasă a nopţilor", a lui Geo Dumitrescu. De altfel, fotografia care
apare pe volumele poetului este surprinsă la spectacolul de debut al
Cenaclului Flacăra, în timpul recitalului susţinut de Pittiş. Dintre
toate spectacolele, unul i se lipise în mod special de inimă. Sala
Polivalentă din Bucureşti era plină. Afară era o altă mare de oameni
care-i aştepta pe cei de la Cenaclu. Când nu cânta pe scenă, Pittiş
ieşea să le cânte şi celor care rămăseseră pe afară. Şi i-a fost drag
când, la 4 dimineaţa, într-o mare de oameni şi o linişte mormântală, l-a
auzit pe Eminescu prin vocea lui Ovidiu Iuliu Moldovan.

Fenomenul „Cenaclul Flacăra” a luat amploare în toată ţara. Moţu se
bucura că prin Cenaclul Flacăra a ajuns să cunoască ţara, să vadă
Sarmizegetusa, mănăstirile Moldovei şi mormântul lui Blaga de la
Lancrăm. Îşi amintea cu drag până şi de "râmele" - autobuze cu burduf la
mijloc, cu care se trezeau uneori artiştii că trebuie să plece în
turneu. Mai ştia Pittiş până şi numărul exact de oameni care intrau în
"râmă" - 133, plus unul pe locul taxatoarei. Se bucura mai ales când
ajungeau în localităţi mici. Pentru că din librăriile orăşelelor sau de
prin colţuri de magazine săteşti cumpăra cărţi imposibil de găsit la
Bucureşti. Erau cărţi scoase din circulaţie, pentru că autorii lor
plecaseră în străinătate, cărţi interzise, pe care librarii le uitaseră
într-un colţ prăfuit.

Pasărea Colibri. Numele, după cum povesteşte chiar
Mircea Baniciu, a venit mai mult din glumă, mai puţin din serios. În
1992, în preajma Sărbătorilor de iarnă, Florian Pittiş, Mircea Vintilă
şi Mircea Baniciu au susţinut un spectacol, eveniment ce le-a schimbat,
pentru un deceniu aproape, atât viaţa lor, dar şi pe cea a folkului
românesc. "Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în
spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulţi pe scenă. La un
moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau şi Mircea
Vintilă şi Moţu Pittiş. După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes
neaşteptat, Moţu s-a dus la microfon şi a spus: Aceasta a fost Pasărea
Colibri. Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea.
Au început să ne întrebe fanii unde şi când va mai cânta Pasărea
Colibri”; „El spunea întotdeauna că «Aşa a dat Domnul» de s-a înfiinţat
Pasărea Colibri, dar mai era ceva. Eu eram atunci în Phoenix, dar nu
eram în cea mai bună relaţie cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala
Palatului cu un alt solist vocal şi atunci Moţu a zis: «Domne, l-am
degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare, la cea mai mică»."

La un moment dat, Phoenix l-a invitat pe Moţu la Constanţa, la unul
dintre primele concerte cu Cantafabule. Un alt moment minunat de care
îşi aduce aminte Mircea Baniciu: "Era într-o ie şi cu pantaloni negri,
era de o lumină extraordinară, şi învăţase textul doar cu câteva minute
înainte să urce pe scenă, mi s-a părut fabulos. A recitat nu ştiu câte
pagini fără nici o problemă. Apoi ne-am revăzut cu diverse ocazii. Ne-am
revăzut în studio la imprimările unui album realizat şi cu Mircea
Vintilă, se numea «Nu trântiţi uşa», în care jumătate era Florian
Pittiş, jumătate Mircea Vintilă, iar eu şi cu Vladi Cnejevici am
orchestrat acest album. Atunci ne-am împrietenit. Era o perioadă
extraordinară, perioada de după 90, perioada în care toţi încercam să
facem câte ceva pentru că se făcuse loc".

Amândoi au fost colegi în Pasărea Colibri: Ciocu, Mircea Vintilă şi
Moţu, Florian Pittiş. "Pe Moţu l-am cunoscut în 1973 la Liceul Şincai.
Acolo era o seară a Cenaclului Flacăra. El a venit împreună cu Anda
Călugăreanu şi cu Dan Tufaru. Atunci l-am cunoscut şi am fost pe scenă
34 de ani. Dacă ar fi să-l caracterizez, aş spune că a fost un om
formidabil şi un artist excepţional, un prieten cum rar se poate
întâlni. Sunt momente impresionante, multe cântece au fost scrise cu el,
în bucătăria lui. Moţu Pittiş avea mereu uşa deschisă la apartament şi
nouă ne făcea o plăcere teribilă să mergem, când erau Floriile şi de
ziua lui. Stăteam în bucătărie cu Cristi Minculescu, Gil Dobrică, Paul
Grigoriu. Bucătăria era cel mai râvnit loc atunci când noi veneam la el.
Tot atunci au fost scrise multe texte pentru cântecele mele, «Adio,
deci, pe cccând», «Epilog»". (Mircea Vintilă)


Muzică:

* Cântece de bivuac (1999);

* Ciripituri (1998);

* În căutarea cuibului pierdut (1996);

* Nu trântiţi uşa (Mircea Vintilă şi Florian Pittiş) (1992).


Club A. Generaţii întregi de tineri au trecut pragul
acestui club. În acest club, fondat de Mac Popescu, Florian Pittiş a
cântat câtorva generaţii de tineri, oameni cu sufletele mereu tinere, ca
el. "L-am cunoscut pe Florian Pittiş în perioada anilor 68-69, perioada
în care s-a deschis Club A. A fost o perioadă de efervescenţă a
tineretului din Capitală, a studenţilor."(Mac Popescu)

De primii paşi în Club A, Moţu îşi amintea emoţionat: "Era pe atunci un
club închis, unde nu intra Miliţia. Să fii acceptat să intri ca
spectator ţi se punea nodul în gât, dar să mai vii să şi cânţi acolo!".
În anul 1974 l-au primit "să spună câte ceva pe scenă".

"Ceea ce se întâmpla în club era într-un fel şi latura frumoasă a
snobismului. Folkul devenise un fel de domeniu aristocratic. Se formase o
familie a folkiştilor, atât creatori, cât şi cei care se bucurau -
spectatorii. Se invitau între ei la petreceri, discutau ore în şir după
concerte"; "În anii aceia, de zona asta s-au ocupat nu mercenari, nu
repetenţii clasei, ci premianţii clasei. Oameni care au terminat nişte
facultăţi şi nu şi-au făcut meseria, ci au preferat să supravieţuiască,
cu puţinii bani câştigaţi atunci, din creaţiile lor artistice. Au simţit
nevoia să se exprime" (Moţu 2005)

În 1975, Moţu îndrăznise să citească, fără nici o interpretare, la
aniversarea Clubului A, Declaraţia universală a drepturilor omului.
Pentru "nesăbuinţă", Florian Pittiş a fost interzis în toate cluburile
studenţeşti.

Vocea lui Pittiş, la finalul unui interviu, din aprilie 2005: "N-am
chef să spun nici în glumă că începutul s-a sfârşit" – a vorbit despre
muzica tânără, despre năvălnicia, dragostea şi îndrăznelile
începuturilor.

A continuat să cânte pe scenă alături de Ducu Bertzi şi Marius Baţu
până la Festivalului Medieval de la Mediaş, din 14 iulie 2007. Cu Ducu a
cântat din anul 2001, atunci când s-a despărţit de formaţia Pasărea
Colibri.

Bob Dylan şi John Lennon au fost două nume din lumea muzicală străină
pe care le-a a adus mereu alături de el, atât pe scenă, cât şi în viata
de zi cu zi; a tradus în limba română multe din cântecele lui Dylan,
pentru Lennon a lansat, alături de Mircea Vintilă, „Cântec pentru John
Lennon”. „Eu ştiu doar atât, că fac parte din partidul John Lennon - Bob
Dylan” (Moţu).

Pe un alt plan, cel sentimental, pe 12 martie 1999 s-a căsătorit cu
Niculina Anda, educatoare, născută ca şi el în zodia balanţei. Relaţia
lor se menţine sub semnul discreţiei în presă, aşa încât nu aş îndrăzni
să nu menţin aceasta discreţie şi acum, frumuseţea celor doi fiind atât
de copleşitoare, încât doar amintind-o este de ajuns „-Ce să-ţi spun: O
iubesc! O cheamă Niculina... dar eu îi zic Anda. Şi e educatoare la o
grădiniţă.”(Moţu).

Moţu a fost un suporter înfocat al Clubului Rapid şi
Preşedintele Senatului Clubului Aristocratic Rapid. Era un adept al
Rapidului din anii ’60, cu celebra echipă care a câştigat campionatul în
1967.

Florian Pittiş a făcut parte din francmasonerie şi funcţia cea mai înaltă pe care a deţinut-o a fost, din 2004, aceea de Mare purtător de cuvânt al Marii Loji Naţionale din România.

Cu modestia caracteristică, Florian Pittiş spunea într-un interviu
acordat Suplimentului de Cultură din 2007: „ Eu nu m-am considerat
niciodată muzician sau cântăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul
meu. Am reuşit să strâng în casă o adevărată avere: discuri,
casete-video, casete-audio, ulterior şi CD-uri. Nu le-am strâns numai
eu, au contribuit la această avere şi buni prieteni, precum Anda
Călugăreanu sau Petre Lupu... Am o colecţie întreagă, pe care mi-am
dorit întotdeauna să o pun la îndemâna tuturor. Am înregistrat oricui
îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie,
nici nu le-am făcut decât la cerere individuală. Şi în general erau
discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piaţă. Acesta e motivul
pentru care am şi făcut acel celebru spectacol Poezia muzicii tinere.
Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte
necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca
Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat. Undeva trebuia însă
să existe. Probabil, aşa cum alţii îşi fac o colecţie de tablouri
personale şi o pun la dispoziţia întregului public, aşa şi eu am adunat
atâtea informaţii şi mi s-a părut ridicol să le ţin doar pentru mine sau
să le împărtăşesc numai la o halbă de bere ori o cafea... Sau cum am
tradus Dylan.”

Moţu a crezut în adevăratul tineret din zilele noastre, în copiii care
nu sunt dispuşi să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune
la şcoală sau acasă, care învaţă pentru că trebuie să înveţe. Din
fericire, spunea Moţu, există şi azi, ca şi în vremea tinereţii sale, o
anumită cultură "underground", pe care tinerii şi-o fac singuri, în
recreaţie. „Când eram noi în şcoală, de exemplu, am citit Blaga numai
pentru că era interzis. Dar, desigur, şi datorită părinţilor mei
(Dumnezeu să-i odihnească), citeam "Gazeta literară" şi "Contemporanul".
În acelaşi timp, ascultam Elvis Presley, jucam fotbal şi ma înnebuneam
după "Rock around the clock". Citeam "Miroir Sprint" - pentru că era
capitalist, era din Franţa şi pentru că eram mort după ciclism... Doar
"Miroir Sprint" venea în anii 50... Asemenea tineri există şi azi în
ţara noastră! Foarte mulţi! Setoşi de cultură, setoşi să afle tot soiul
de lucruri! Aşa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români cultura
în recreaţie”.

Din dorinţa de a fi în pas cu noua generaţie, Moţu se orientează spre
un domeniu accesibil tuturor, un spaţiu ales de tineri – Internetul.

Florian Pittiş, cel care spunea despre sine „Nu îndrăznesc să mă numesc
hippie, dar mi-am dorit toată viaţa să fiu un hippie”, aşază la temelia
net-radioului pe care îl construieşte şi conduce ideile flower power de
care a fost îndrăgostit aproape întreaga viaţă, purtându-le
nestingherit din FM, în cyberspace, şi, în acelaşi timp, dăruindu-le
constant şi fără epuizare, oamenilor care au ajuns în preajma sa.

Iosif Sava

Iosif Sava (n. Iosif Segal , 15 februarie 1933, Iași - d. 18 august 1998, București) a fost un muzicolog român, realizator de emisiuni radio și de televiziune, provenit dintr-o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole.
Studiile le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal
(1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de
Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul
Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc.

Însetat de cunoaștere, între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de
Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955.
Profesia sa de bază era cea de clavecinist si pianist, pe care a
exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică
de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae,
precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de
marcă. Turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos,
Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă.

Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România
(UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care
Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale
Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul
Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală;
Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic
muzical (1983) la festivalul național "Cântarea României". În 1996 a
primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual
"Pamfil Șeicaru".

În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea
fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al
ziarului "Opinia" din Iași.

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea
Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile
Eutherpei". În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și
"Viața muzicală în actualitate".

În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR,
realizând săptămânal emisiunea "Serata muzicală TV", emisiune ce a fost
scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat
emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai
reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar
cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității.
Ciclul de emisiuni a fost înterupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a
fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română,
cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif
Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din
1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR. In 1997
fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața
Spirituală, Cultură și Educație din TVR.

A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din
iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o
nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava".

Nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui
intelectuali evrei treceau pe vizavi, când întâmplarea îi aducea prin
fața Templului Coral.
Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite,
negaționiste, xenofobe, răbufnind după '89. Din cele peste 40 de cărți
dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate
de Hasefer - Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești.

Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil situat la intersecția străzilor Sf. Voievozi cu Str. Vănătorilor.

O ocluzie intestinală
l-a obligat ca duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze
de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar
București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul
necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de
către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade.


Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.

A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6000 de articole.

Începând cu anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1, din
București, înființată prin hotărârea HCM 1260 în anul 1959, a primit
numele de "Iosif Sava" în memoria marelui muzicolog român și se află în
parteneriat cu fundația ce-i poartă numele.

Numele lui Iosif Sava a fost atribuit unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București,
aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion
Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al
cunoscutului muzicolog

Vasilica Tastaman

Vasilica Tastaman (n. 6 octombrie 1933, Brăila - d. 30 martie 2003, București) a fost o actriță română. A debutat în 1949 pe scena din orașul său natal. Până în 1961, când s-a numărat printre fondatorii Teatrului de Comedie, a jucat la teatrele Giulești și Bulandra. În 1981 s-a stabilit în Suedia. A fost căsătorită de două ori, cu fostul antrenor de fotbal Emerich Jenei și actorul Dan Tufaru. Din prima căsnicie are un băiat, Călin Jenei . A fost înmormântată la Oradea, unde trăiește și fostul ei soț Emerich Jenei.

• D-ale carnavalului (1958)
  
• Telegrame (1959)
  
• Bădăranii (1960)
  
• Aproape de soare (1960)
  
• Post restant (1961)
  
• Castelanii (1964)
  
• Vremea zăpezilor (1966)
  
• Maiorul și moartea (1967) - Livia
  
• Cine vă deschide ușa? (1967)
  
• Vin cicliștii (1968) - Doina
  
• B.D. în alertă (1970)
  
• Urmărirea (1971) - serial TV
  
• Veronica (1972)
  
• Metamorfoze (1972) - film TV
  
• Astă seară dansăm în familie (1972) - Mimi
  
• Dragostea începe vineri (1972)
  
• Adio, dragă Nela! (1972)
  
• Veronica se întoarce (1973) - Smaranda
  
• Păcală (1974)
  
• Comedie fantastică (1975)
  
• Eu, Tu și Ovidiu (1977)
  
• Grăbește-te încet (1981)
  

Ion Fintesteanu

Ion Finteşteanu se naste in Bucuresti
la 18 martie 1899 , cum ii placea sa spuna la intersectia strazii Ceres
cu Saturn facand aluzia nasterii la intersectia a doua planete ce
guverneaza destinele . Ion Finteşteanu , deşi născut în Bucureşti, se
trăgea din zona Buzăului, o comună mai răsărită Finţeşti, de unde îşi
trage şi numele Finteşteanu.
De când era copil s-a jucat de-a teatrul, actor, regizor, director de

trupă, rupător de bilete şi impresar prin mahalaua Lăzureanu (cartier al vechilor Bucuresti)
. Licean fiind, îşi dă concursul la şezătorile corale Carmen şi la
Societatea Petre Maior, precum şi Enăchiţă Văcărescu ; de altfel, de
aici încep visurile lui de teatru. Dar primul razboi mondial bate la usa
.. Cand Romania a intrat in Primul Razboi Mondial, Fintesteanu avea 17
ani. Visul de a intra la Conservator i se spulberase ; impreuna cu un
prieten se refugiaza la Iasi
. Practic deaici va incepe aventura in lumea artei a maestrului . Aici
il primeste, in calitate de tenor, corul Societatii Romane de Opera,
nucleul ce anunta viitoarea Opera Romana.
Tot in refugiu, Maria
Ventura, Tony Bulandra si Ion Manolescu jucau la Teatrul National iesean
"Marsul nuptial" de Henri Bataille. Cum actorul care interpreta rolul
"Sefului de orchestra" se imbolnavise, cineva a amintit ca e unul la
opera care face pe artistul, recitand si versuri prin spitalele cu
raniti. "Sa-l luam pe el", au hotarat mai marii trupei.
”- Nu-i prea tanar?
-
Ii dam cu pudra pe par si ii punem barba si mustati.” Astfel a inceput
periplul iar ideea de a deveni actor incepe sa prinda contur . Insa se
izbeste de niste mici deficiente fizice ; avea picioarele in „X” si
pentru a-si corija aceasta postura se inscrie la lectii de hipism dar
fara folos , ramanand acest aspect pe seama croitorilor ce vor masca
acest defect . Dar vorbirea? Rosteste vocalele strivite si are un sasait
enervant. Fintesteanu incepe lupta cu dictia. Spune de zeci, de sute de
ori versuri speciale cu multi S si tot atatia R. Un adevarat Demostene,
doar ca nu-si baga pietre in gura. Revenit in Bucuresti
e acceptat in Conservatorul de Arta Dramatica, la clasa doamnei Lucia
Sturdza Bulandra. Student fiind, devine si angajat in compania condusa
de sotii Bulandra. Termină Conservatorul, în 1921, ca premiat la clasa
Luciei Sturdza Bulandra, iar George Vraca premiant la clasa lui N.
Soreanu . La sfarsitul Conservatorului ii expira cel de-al doilea
contract cu compania respectiva. Solicita o marire de salariu. Nu 2000,
ci 2500 lei. Tony Bulandra este de acord. Dar Lucia Sturdza care, dupa
cum se stie, era mai stransa la mana, refuza. Ea nu da mai mult de
2000. Si atunci tanarul actor spune politicos: ”- Saru-mana doamna. Va
salut domnule Bulandra”Pe data de 1 decembrie
1921 i se comunica lui Fintesteanu o mare bucurie: este angajat la
Teatrul National. Nu va parasi acest teatru niciodata, pana la sfarsitul
vietii. A jucat zeci si zeci de roluri : numai din Moliére
interpreteaza cinci personaje din cinci piese , doua din Goldoni , a
fost Karenin, din "Ana Karenina" de Tolstoi , Badia (Matei Millo) din
"Caruta cu paiate" de Mircea Stefanescu; Grigore Bucsan din "Ultima Ora"
de M. Sebastian , Polonius din "Hamlet" si Nebunul din "Regele Lear",
piesele lui Shakespeare , Dr. Dorn din "Pescarusul" de Cehov ,
Farfuridi, Pristanda si Cetateanul turmentat din Caragiale, Ianke din
"Take, Ianke si Cadar" a lui Victor Ioan Popa , Grigore Dragomirescu
din "Citadela Sfaramata" de Horia Lovinescu si lista ar putea continua .
Actorul era un profesionist ce intelegea sa duca meseria de actor la
perfectiune ; ca dovada sta piesa "Fratii Thomson" de Seck Roggers in
care joaca rolul lui Charly – un trapezist ce se va transforma intr-un
clovn genial, sub numele de Marele Torelli . Insa pentru acest rol are
nevoie de cunostinte de prestidicitatie pe care le va lua cu un maestru
al vremii Ciacanica . Impreuna cu regizorul Ion Sahighian, fata de care
are o deosebita admiratie, incep modificarea piesei. In original,
membrii circului proveneau din diferite parti ale Germaniei, vorbind
dialecte diferite, cu efect comic. Sahighian da fiecaruia alta
nationalitate, german, spaniol, francez, american etc. Evident fiecare
vorbeste o romaneasca stricata, cu accentul tarii din care provine.
Fintesteanu trebuie sa lucreze la numarul de clovnerie si decid ca piesa
chiar sa se numeasca "Clovnul". Interpretul invata sa cante dintr-o
grebla, care ii servea drept pieptene, dar ascundea si pistonul unui
trombon; canta dintr-o stropitoare, care invelea un saxofon; dintr-o
perie de haine, care ascundea o muzicuta; din clopotei al caror secret
de a canta i-a cerut eforturi serioase si sprijinul un profesor
binevoitor. Nimic din ce era pe scena nu ramanea mut: rata si magarusul
cantau, scaunele se insufleteau si scoteau sunete muzicale, fracul se
oua, din floare iesea praf, cipilica de pe capul clovnului (legata cu o
sarma subtire) zbura in vazduh si se intorcea la locul ei, iar publicul
aplauda frenetic. A fost un succes neintrecut, si care i-a adus si o
imbunatatire a situatiei materiale, pentru ca, in ianuarie, a inceput un
turneu triumfal prin toata tara. Din pacate, curand a inceput al doilea
razboi mondial, dar care, in mod paradoxal, nu a golit teatrele.
In
1956 Teatru National intreprinde un turneu in Franta cu trei spectacole
si participa la Festivalul international de arta dramatica de la Paris,
primul mare turneu al Teatrului National, in cei 104 ani de existenta.
In sala Teatrului "Sarah Bernard", romanii au prezentat: "O Scrisoare
Pierduta" in regia lui Sica Alexandrescu si "Ultima ora" in regia lui
Moni Ghelerter. Ce bucurie ar fi resimtit si Caragiale si Mihail
Sebastian sa fi putut asista la succesul extraordinar al pieselor lor,
in "orasul lumina". Presa franceza i-a laudat in unanimitate pe artistii
romani. Fintesteanu ii interpreta pe Farfuridi in "Scrisoarea" si pe
industriasul Grigore Bucsan in "Ultima ora". Multi cronicari l-au
mentionat in mod special , printre care André-Paul Antoine, de la
"L’Information", spunea : "Este o trupa dramatica de prim ordin,
probabil una dintre cele mai bune din Europa, una dintre cele mai
complete la ora actuala".A fost casatorit cu doamna Janina Tomescu-
Fintesteanu .Fintesteanu si-a demonstrat calitatile si in domeniul
regizoral, cu :Avarul, Tartufee, Institutorii, Clovnul (1946), Moartea
ultimului golan, Nunta lui Krecinski şi Take, Ianke şi Cadâr.Devine
profesor universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică,
Facultatea de Teatru, secţia Actorie avandu-i ca asistenţi pe Sanda Manu
şi pe Dem Rădulescu.Ca si premii , maestrul Ion Fintesteanu a fost
rasplatit cu titlul de „Artist al poporului „ . Se stinge din viata la
21 octombrie 1984 la Bucuresti
in varsta de 85 de ani . Dar totusi ne rasuna in urechi cupletele lui
I.D. Ionescu de la Union interpretate cu mare har de maestro , precum
Picioruşul Aglaiţei. „Şi-avea un picior foarte uşor şi o botină din cea
mai fină” !.

Gică Petrescu

Gică Petrescu (n. 2 aprilie 1915, București – d. 18 iunie 2006, București) a fost un cântăreț și compozitor român de muzică ușoară și populară. De-a lungul a șapte decenii de activitate și-a construit un repertoriu remarcabil prin bogăție și diversitate.
Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, în București. Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, urmase studii superioare la Geneva (Elveția); mama își petrecuse tinerețea la Paris (Franța) și era, după mărturisirea de mai târziu a cântărețului, o bună cunoscătoare a pianului. Locuința familiei Petrescu se afla pe Calea Victoriei, la numărul 190, într-o clădire cu trei etaje.
Mama l-a învățat de mic limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii, mai întâi interpretând la pianul din casă „piese scurte, melodioase (...), ritmuri mozartiene” și apoi, în primii ani de școală, dându-i lecții de pian. În casă exista un gramofon la care tatăl asculta uneori muzică ușoară.

Debutul


În 1931,
elev la Liceul „Gheorghe Șincai” cântă într-un ansamblu școlar, la
chitară și vocal. La 15 ani se urcă pentru prima dată pe scenă. La o
serbare este descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio, unde a cântat cu reputatul pianist și dirijor Iulian Ghindă.
În urma unei suferințe discrete, mama sa moare, lasându-l fără cel mai
bun prieten. Gica Petrescu face doi ani la Drept, dar părăsește studiile
juridice în favoarea muzicii. Decât să ajungi un avocățel mediocru,
mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți
la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el! - îl sfătuiește tatăl său. Primul "contract de diseur" l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff, unde a cântat cu maestrul Fănică Luca. Atunci avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe.

În 1933 este angajat oficial ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette
cântând cu Orchestra James Kok. Patronul, dl.Schwartz, îi
confecționează două costume elegante pentru zi (alb) și seară
(bleumarin). Avea 18 ani și cu mult curaj atacă eșalonul de aur al
idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfățații de
public și de presă: Cristian Vasile, Titi Botez sau Jean Moscopol.

În 1936
tatăl său, Dumitru Petrescu, este imobilizat la pat de paralizie. Gică
rămâne unica sursă financiară. Are 21 de ani. Apt de serviciu militar,
este recrutat la Regimentul I - Vânători de gardă, de decazarmat.
Figurează în programele de Radio.


Cei mai preferați - Gică Petrescu, Petre Alexandru, Jean Moscopol, Ioan Luican





În 1937
numele Gică Petrescu se impune tot mai mult. Afișele elegantului Cazinou
de la Sinaia îl anunță cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră
de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrimi.
Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia,
Odeon, His Master's Voice, producători celebri în epocă. Întâlnirea cu
marele muzician Dinu Șerbănescu e decisivă profesional. Descoperă că
romanța este limba sa maternă. După câțiva ani revine la numele Gică
Petrescu.

În 1938 în România ia ființă Casa de discuri și fabrica Electrecord.
Gică Petrescu va colabora decenii la rând, înregistrând cântece de
muzică ușoară, romanțe, cântece populare și cântece de petrecere.
În 1939 este invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări. Se
cânta și se dansa pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și chearleston.
Șlagărele la modă, pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His
Master's Voice, Electrecord, erau pe buzele tuturor, pentru textele
publicate în broșuri se vindeau o dată cu discul. Gică Petrescu este
succesor al Mariei Tănase pe estrada restaurantului "Neptun" din Piața
Buzești.

În 1940-1944 cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy. O dată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străulești.
Aleargă zilnic între regiment, Radio pentru Ora răniților, concertele
cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă
și spectacolele cu răniți.
Este anunțat uneori cu grad militar "fruntașul Gică Petrescu" alături de Antonescu Trestian, Silly Popescu, Nae Roman, Titi Botez, și marele Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic (în clădirea actualului TESS) alături de H. Nicolaide
și o pleiadă întreagă de compozitori, textieri și cântăreti. Un turneu
de 70 de zile prin țară cu spectacole "Frate cu dracul", "Luna știe, dar
nu spune" (cu aluzii politice) îi sporesc popularitatea în țară. Cântă
în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman și alături de pianistul Gaston Ursu. Este angajat de Ion Vasilescu la "Alhambra" și apoi la "Gioconda", unde ansează zeci de cântece, borne de valoare popularitate până în ziua de azi
În 1946 La barul-gradină "Arizona", s-a introdus ultima noutate
tehnică, microfonul. Într-o seară vine ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin.
Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, dar... l-a
entuziasmat și emoționat cu cântecele "La margine de București", "Suflet
candriu de papugiu" și "Costică, Costică". Menuhin l-a bisat îndelung,
așa că acesta i-a cântat de trei ori pe Costică... În acelaș an intră în
atenția autorităților, deoarece poliția îl reclama la Ministerul
Culturii pentru ca repertoriul său conține cântece occidentale. În 1953
cu ocazia "Festivalului Internațional al Tineretului" de la București,
la Teatrul Savoy are loc "Concertul popoarelor". Gică Petrescu cântă, cu
mare succes piese în cateva limbi străine, multe din repertoriul Yves Montand.

În 1956-1959 "Concertul popoarelor" trece nistrul, într-un lung turneu în Uniunea Sovietică, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian etc. Rămâne credincios Teatrului de revista "Constantin Tănase" la sălile Savoy și Victoriei 174, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, [[[Horia Șerbănescu]] și Radu Zaharescu.

În 1960 apare în emisiunile Televiziunii române. În 1965-1967 acesta
are cel mai important turneu - doua luni în Franța la Paris (1965), pe
scena celebrului music-hall "Olympia", alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea,
spectacole luate în asalt de numerosul public provenit din România.
Lansează noi șlagăre pe scena Festivalului de Muzică Ușoara de la
Mamaia, timp de mai multe ediții. În perioada anilor 1966-1971
înregistrează la Electrecord șlagărele care l-au făcut celebru (ex: Căsutța noastră, Of, of, of măi șprițule, Dă-i cu șprițul pân' la ziuă, Uite-așa aș vrea să mor sau Du-mă acasă măi tramvai.
În 1993-1995 apare cartea biografică "Viața și cântecele lui Gică Petrescu", scrisă de compozitorul și muzicologul George Sbârcea zis și Claude Romano, având ca bază de documentare caietele și albumele, afișele și fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului.


Disc Electrecord, București 1959





La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele
mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Orchestrații noi,
înregistrări noi într-un studiou digital. Și-a uimit colaboratorii cu
seriozitatea și vitalitatea lui, devenite proverbiale. Neavând nevoie de
repetiții, a strâns multe piese dintr-o bucată, preocupat ca vocea să
fie bine. CD-urile s-au vandut ca pâinea caldă, în zeci de mii de
exemplare, fiecare.

În 2003, pe 5 mai primește la Palatul Cotroceni "Steaua României în
grad de cavaler", distincție înmânată de Ion Iliescu, președintele , în
exercițiu, al României. În 2004-2005 apare tot mai rar în public.
Bolnav, se auto-izolează într-o singuratate în care admite doar 4-5
prieteni foarte apropiați, Îi lipsesc scena și respirația vie a
publicului. Presa de scandal îi pândește ușa și ferestrele
apartamentului.

În 2006, Marius Tucă îi dedică în Jurnalul Național (februarie) o
Ediție de Colecție, realizată de Dana Andronie. Un admirabil demers
jurnalistic de substanțță, care conturează, în premieră, viața și
cariera celui mai mare cantăreț român din toate timpurile, cu mărturii
la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe. Semneaza:
compozitorii, textierii, cântăreții, realizatorii TV și radio, artișii
de revistă, oameni politici, admiratori, vecini de bloc, oameni simpli
din piețe și magazine, melomani de toate vârstele. Alte patru ediții
speciale îi vor fi dedicate în anii următori alături de doua CD-uri Best
of.
În 1982-1987 participă la Festivalul Crizantema de aur, de la Târgoviște. Realizatoarea TV Florentina Satmari îi propune un recital. Alături de trupa lui George Carabulea,
la 74 de ani, Gică dă măsura talentului, dovedind o excepțională
știință a artei interpretative muzicale și actoricești. Recitalul rămâne
una dintre cele mai valoroase secvențe din Arhiva TVR.

La Teatrul Constantin Tănase, va avea loc premiera "Nimic despre
elefanți". Un spectacol scris special pentru doi protagoniști: Gică
Petrescu (în prag de 70 de ani) și Nicu Constantin.
Spectacolul s-a jucat doi ani consecutiv cu casa închisă. Gică alături
de Nicu Constantin a interpretat cuplete pline de haz și melodii
cunoscute românești. Aceasta va rămâne o demonstrație unicat de
vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public.
A fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soției sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susțină spectacole

• „Artist emerit” - titlu de onoare instituit de guvernul român din 1950
  
• Ordinul național Steaua României în grad de cavaler - pentru îndelungata și prodicioasa carieră artistică - Cotroceni - 2003
  
• Diploma de excelență „Muzica e viața mea” - TVR - 1999
  
• „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III” - Radiodifuziunea Română - 2001
  
• Life Time Award - MTV Romanian Music Awards - 2004
  
• Premiul special „Cântecul e viața mea” - Radiodifuziunea Română - 2005
  
• Zeci de alte premii la diferite Festivaluri și evenimente culturale românești
  

Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul "Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III".

Luni, 5 mai 2003, în cadrul unei ceremonii desfășurată la Palatul Cotroceni, Președintele României, Ion Iliescu, i-a acordat maestrului Gică Petrescu Ordinul național Steaua României
în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 88 de ani, pentru
îndelungata și prodigioasa carieră artistică pusă în slujba cântecului
românesc, prin care a încântat sufletele a numeroase generați
Duminică 18 iunie 2006, ora 18.00, în cadrul galei „Premiile muzicale
Radio România Actualități” a fost programat și un premiu special
(„Cântecul e viața mea”), dedicat lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit
chiar în dimineața aceleiași zile.

Gică Petrescu a murit în dimineața lui 18 iunie 2006. Corpul
neînsuflețit al lui Gică Petrescu a fost depus pe catafalcul aflat,
pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române,
unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar
ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a și fost
înmormântat.

Octavian Cotescu

Octavian Cotescu (n. 14 februarie 1931, Husi - d. 22 august 1985, București) a fost un actor român de succes, din generația de aur. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în teatru, film, teatrul de televiziune și teatrul radiofonic. Activitatea de scenă a fost dublată și de o carieră didactică de profesor universitar la Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) "I.L. Caragiale" din București, unde a ocupat și funcția de rector în perioada 1981-1985

• 1931 - La 14 februarie se naște la Husi, jud. Vaslui, OCTAVIAN COTESCU, fiul maistrului ceferist Ilie Coteț (n. 1902) și al Anastasiei Lazăr (n. 1911).
  

După trei ani, tatăl se mută cu serviciul la Iași. Vor locui îm pavilioanele CFR de pe str. Aurora. Bunicii după tată erau țărani din comuna Miroslava, județul Iași. Octav s-a dus la ei doar de cîteva ori și pentru scurt timp, în vacanțe. În schimb, verile le petrece cu mama și cu sora sa, Mioara (Maria, născută la 29 august 1934), la Botoșani, la bunicii de pe mamă, Petru Lazăr, mecanic de locomotivă și Maria Lazăr, casnică. Locuiau pe str. Cronicar Neculce nr. 12, unde aveau o mică gospodărie cu livadă. Octav va continua să vină la Botoșani, la mătușa sa, Ecaterina Lazăr, unde își va petrece vacanțele cutreierînd orașul și împrejurimile, și după dispariția din viață a bunicilor.

• 1938—1942 - Urmează, la Iași, cursurile Școlii primare din str. Toma Cozma, cartierul Aurora.
  
• 1942 - După terminarea școlii primare se înscrie la Liceul Național din Iași.
  

Mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași.

• 1943 - Părinții divorțează. În primăvară, bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara. Mama va lucra ca telegrafistâ în Gara Timișoara. Primesc locuință în cartierul Fratelia.
  

Tatăl e detașat cu serviciul la Cîineni, județul Vîlcea.

• 1944 - Mai mulți elevi ai Liceului Național din Iași, printre care și Octav, se înscriu la Liceul Militar, transferat de la Iași la Timișoara, urmîndu-l apoi la Pitești, pînă în vara anului 1945, cînd vor reveni la vechile lor școli, în urma desființării Liceului Militar
  

O clipă de răgaz (1986)

Căsătorie cu repetiție (1985)

Promisiuni (1985)

Secretul lui Bachus (1984)

Sosesc păsările călătoare (1984)

Escapada (1983)

Fram (1983) serial TV

O lebădă iarna (1983)

Miezul fierbinte al pâinii (1983)

Singur de cart (1983)

Un accident numit Duffy (1983)

Aventură sub pământ (1982) (TV)

Buletin de București (1982) .... Constantin Popescu

Calculatorul mărturisește (1982)

Răman cu tine (1982)

Un saltimbanc la Polul Nord (1982), rolul Cezar Marcelloni

Castelul din Carpați (1981)

Înghițitorul de săbii (1981)

Saltimbancii (1981), rolul Cezar Marcelloni

Șantaj (1981)

Bietul Ioanide (1979)

Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii (1979), rolul Zaharia Herdelea

Vacanță tragică (1979)

Din nou împreună (1978)

Iarba verde de acasă (1978)

Aurel Vlaicu (1977)

Eu, tu și Ovidiu (1977)

Împușcături sub clar de lună (1977), rolul Beldea

O scrisoare pierdută (1977) (TV), rolul Nae Cațavencu

Bunicul și doi delincvenți minori (1976), rolul Bunicul

Gloria nu cîntă (1976)

Instanța amînă pronunțarea (1976)

Operațiunea "Monstrul" (1976)

Un orfelin iubea o orfelină (1976) (TV)

Serenadă pentru etajul XII (1976)

Cercul magic (1975)

Capcana (1974)

Muntele ascuns (1974)

Păcală (1974), rolul Perceptorul

Tăticul (1974) (TV)

Proprietarii (1973)

Bariera (1972)

Drum în penumbră (1972)

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1971)

De ochii lumii (1971) (TV)

Puterea și adevarul (1971)

Asediul (1970)

Castelul condamnaților (1969), rolul Costachel

Balul de sîmbată seara (1968), rolul Toma

Diminețile unui băiat cuminte (1966)

Cartierul veseliei (1964)

O dragoste lungă de-o seară (1963)

Iubirea e un lucru foarte mare (1962) - miniserial TV

Valeriu Sterian

Valeriu Octavian Sterian (n. 21 septembrie 1952, Știubei, jud. Buzău – d. 16 septembrie 2000, București), cunoscut ca Vali Sterian a fost un muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk și rock.

A fost unul dintre liderii generației care a pus bazele folkului românesc, cea din anii ’70. Remarcându-se deopotrivă ca muzician și poet, Vali Sterian a adus contribuții majore în dezvoltarea genurilor folk și folk-rock în România, dar și în realizarea fuziunii între starea și mesajul exprimate de versuri și linia melodică folk-rock. Iubitor de protest și cu un spirit acid, Sterian a reprezentat un segment artistic practic neîntâlnit în întreg peisajul muzicii românești. Pendulând între ironie și cinism, a criticat constant în cântecele sale lipsa de orientare a omului societății contemporane, nedreptatea, subproducțiile muzicale și de critică ale vremii sau ororile determinate de Războiul Rece.

De-a lungul activității sale a colaborat cu importanți muzicieni români precum Dan Andrei Aldea, Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Mircea Bodolan sau Maria Gheorghiu. A cântat pe aceeași scenă cu nume sonore ca Joan Baez și Cliff Richard și a sprijinit mulți tineri muzicieni de folk, rock sau pop.

Începuturile muzicale: Copiii Florilor

În timpul liceului începe să studieze pianul și vioara, dar ulterior se reprofilează, simțindu-se mai atras de baterie. Cântă la tobe în formația liceului, Copiii Florilor, fondată chiar de el și cu care debutează în februarie 1971. Din acea perioadă Vali își dezvoltă un profund simț al ritmurilor muzicale, care își va pune amprenta mai târziu în creația sa. De asemenea, în timpul activității cu Copiii Florilor, descoperă chitara și începe să își dezvolte metode pentru acest instrument, nelipsit în toate aparițiile sale scenice.

Atras de limbile străine, începe să corespondeze cu tineri din Anglia și Franța. Aceștia îi trimit albume cu Beatles, ceva greu de digerat în acele vremuri, motiv pentru care tatăl său este chemat să dea declarații la Securitate. În primăvara lui 1971, cu puțin timp înaintea încheierii clasei a XII-a, este exmatriculat pentru două săptămâni din liceu pentru că, în cadrul unui festival-concurs, a cântat piese din repertoriul Beatles. Atunci tatăl său este rechemat la Securitate. Vali s-a închis în camera lui și a strigat: “Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”. Acest strigăt de furie și de durere al unui tânăr căruia i se cerea să nu mai fie el însuși va deveni refrenul uneia dintre cele mai cunoscute și importante creații ale sale, “Nopți”. Ulterior, și-a mustrat profesorii că au fost nedrepți cu el.

Lansarea la Primăvara Baladelor: Vali și Carmen


În anul 1972 se mută la București ca student la Universitate în cadrul Facultății de Psihologie, pe care o va absolvi, devenind licențiat în psihologie. Din cei patru ce formau Copiii Florilor, rămân doar doi, Vali și Carmen Marin (“ambii de sex masculin”, după cum sublinia revista Flacăra), formând grupul folk Vali și Carmen. La cererea lui Vali, cei doi dau o audiție la Clubul Universitas în fața lui Dan Andrei Aldea, muzician deja consacrat cu grupul Sfinx. Aldea a declarat atunci: “A fost cel mai frumos recital pe care cineva l-a dat pentru mine.” Mai mult decât atât, Aldea va fi pe parcursul următorilor ani un mentor pentru Sterian în ceea ce privește studiul chitării.

Vali și Carmen ajung în atenția publicului în martie 1973, când participă la festivalul “Primăvara baladelor”, aflat la prima ediție. Atunci, ei câștigă premiul de compoziție pentru cel mai bun cântec cu piesa “Nopți”, care intră în topurile săptămânale. Piesa va fi ulterior cenzurată și Vali o va cânta cu refrenul “Vino, mamă, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”.

În noiembrie 1973, Carmen Marin se retrage, fiind înlocuit de Carmen Cula, o fată de această dată, fosta basistă a grupului Catena (formație în care Vali va activa ca baterist pentru o scurtă perioadă). Se menține astfel numele duo-ului de Vali și Carmen. În această formulă, apar cântece precum “Eroilor noștri”, au loc concerte în cluburi studențești și apariții la Televiziunea Română. Duetul își încetează activitatea și începând cu 1975, Vali Sterian cântă singur.

Cenaclul Flacăra și debutul discografic



Tot în această perioadă, poetul Adrian Păunescu începe organizarea Cenaclului Flacăra, mișcare de muzică și poezie, inițial cu caracter underground. Vali Sterian, împreună cu cei mai importanți artiști folk și rock ai momentului (Mircea Florian, Nicu Vladimir, Doru Stănculescu, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Virgil Ioniță, Sfinx, Pro Musica, Phoenix) se alătură Cenaclului, contribuind practic la apariția și popularizarea acestuia. Nemulțumit de intențiile și regulile impuse de Adrian Păunescu, dar și de faptul ca tindea să devină o mișcare populistă, Sterian va părăsi Cenaclul la începutul anilor ’80.

În 1975 este editat la Electrecord primul său material discografic intitulat “Muzică folk”. Acesta este un disc single ce conține două piese, difuzate la Radio în acea perioadă: “Cu iubirea de moșie” și “Cântec de oameni”. Colaborează cu chitaristul Dan Andrei Aldea la ambele piese, care aduc un sound nou în folkul anilor ’70.

Apare melodia “Amintire cu haiduci”, cea mai cunoscută creație a sa alături de “Nopți”. Această melodie este editată pe o culegere folk apărută în anul 1978 la Electrecord, unde Vali Sterian mai apare cu încă o piesă, “Eroilor noștri”, compusă cu câțiva ani înainte.

Reprezentând una dintre cele mai populare piese ale folkului autohton și abordând o temă specifică poporului român, “Amintire cu haiduci” a fost preluată de-a lungul timpului de numeroși artiști din sfera folkului și nu numai, și poate fi auzită frecvent în concertele de club. În 2006, formația românească de gothic rock Raza (cu vocalista Elena Vasile) realizează un cover inedit și un videoclip după acest cântec, tânăra trupă reușind astfel să devină cunoscută publicului.

Consacrarea: “Antirăzboinică” și “Veac XX”

În 1979 apare albumul “Antirăzboinică”, cu piesa omonimă (pe versuri de Adrian Păunescu) datând din anul 1974, când a fost ilustrată de o filmare în TVR. Pe acest prim disc full-length al lui Vali Sterian o mare parte dintre texte, compozițiile muzicale, vocea, percuțiile și chitara acustică sunt semnate de cantautor. Colaborează în continuare cu Dan Andrei Aldea (chitară), dar și cu un alt membru Sfinx, Nicolae Enache (sintetizator, claviaturi). De altfel, pe acest album se simt influențe de rock progresiv venite de la Sfinx. Discul a apărut cu o variantă cenzurată a copertei, varianta originală nefiind acceptată de cenzura comunistă.

Fondează în 1979, alături de Iulian Constantinescu (percuție), Bebe Teodorescu (tobe) și Gabi Vulpe (bas), Compania de Sunet, formație din care vor face parte de-a lungul timpului muzicieni valoroși din diverse sfere muzicale: rock, folk, pop, blues sau jazz. Din acest moment înainte, înregistrează și concertează sub titulatura Valeriu Sterian și Compania de Sunet, titulatură ingenioasă ce protejează numele protagonistului în fața eventualelor schimbări de componență. Alături de Compania de Sunet, concertează în sălile de teatru (în special “Ion Creangă” și “Teatrul Mic”), cântă în deschiderea spectacolelor Sfinx din epocă, are turnee prin toată țara, dar și în Bulgaria, Ungaria, Uniunea Sovietică, Polonia, Norvegia, Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii.

În 1982 lansează albumul “Veac XX”, în formula: Vali Sterian (compozitor, voce și chitară acustică), Dan Bădulescu (chitară electrică), Ioan Rangă (bas), Iulian Constantinescu (tobe). Textele abordează teme sociale și filozofice, fiind semnate de Vali Sterian, George Țărnea, William Shakespeare și Adrian Păunescu. Materialul a fost înregistrat în studiourile “Tomis” ale Electrecord-ului, cu aportul regretatului Theodor Negrescu, maestru de sunet.

“Antirăzboinică” și “Veac XX” sunt două albume de folk-rock pur, printre foarte puținele din România, în condițiile în care creațiile celorlalți muzicieni de folk se îndreaptă fie spre jazz (Alexandru Andrieș), fie spre simfonic-progresiv (Nicu Alifantis) sau spre șlagăr (Vasile Șeicaru). De altfel, aceste două materiale discografice, devenite repere ale genului, reprezintă consacrarea definitivă a lui Vali Sterian pe scena folk și rock autohtonă.

Orientarea către rock: “Nimic fără oameni”

Pe parcursul anilor ’80 Sterian se îndreaptă tot mai mult către rock (hard, baladă și progresiv), ieșind treptat din sfera folkului. În acest context formula Companiei de Sunet se schimbă de mai multe ori în următorii ani.

În 1984 Vali Sterian compune “Axioma copiilor” (pe versurile poetului George Țărnea), piesă ce devine cunoscută în epocă și care, prin balansul reggae abordat, se diferențiază de creațiile anterioare. În același an Vali înregistrează această piesă alături de Florin Porumb (chitară), Mihai Teleagă (bas) și Iulian Constantinescu (percuție).

Florin Porumb îi lasă locul chitaristului Gabriel Nacu, care la rândul său este înlocuit de Adrian Ilie, membru marcant al formației Iris la începutul anilor ’80 și fondator al grupurilor Voltaj (1982) și Incognito (1983). La tobe apare Doru “M.S.” Istudor, alt personaj cunoscut în lumea rockului românesc, fost component al grupului hard rock Harap Alb și coleg cu Mircea Florian în proiectul de muzică experimentală Florian din Transilvania. Astfel în 1985, formula de concert a Companiei de Sunet devine: Vali Sterian (voce, chitară), Adrian Ilie (chitară), Mihai Teleagă (bas), Doru Istudor (tobe), Liviu Mihalcea (clape).

De asemenea, 1985 este anul în care sunt compuse piesele “Zori de zi”, “Fericire” și “Speranțe vii”, ultima aparținând lui Adrian Ilie. Aceste trei creații rock sunt înregistrate în studioul muzical TVR în martie-aprilie 1986, în componența: Vali Sterian (voce, chitară), Adrian Ilie (chitară solo), Jerry Schwartz (bas) și Doru Istudor (baterie).

Sterian se orientează mai mult către activitatea concertistică. Astfel, urmează o perioadă plină de spectacole alături de Mircea Vintilă, Vasile Șeicaru, Ștefan Hrușcă sau Doru Stănculescu, ultimul cântând de multe ori în deschiderea lui Sterian și a Companiei de Sunet. În același timp, participă la marile festivaluri și gale rock, alături de cele mai importante nume ale genului: Roșu și Negru, Iris, Holograf, Voltaj, Compact. Pe perioada sezoanelor estivale concertează pe litoral, în special la restaurantul “București” din Mamaia. În septembrie 1986, Adi Ilie și Istudor părăsesc Compania de Sunet și refondează Voltaj-ul.

Permanent talonat de cenzori, Valeriu Sterian a scris cântece și texte uluitoare pentru acele vremuri, pline de metafore și de înțelesuri, cu trimitere directă către regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, dar totodată scrise atât de inteligent încât apărătorii sistemului și cenzorii să nu se prindă.

În 1988 componența grupului se schimbă complet datorită dorinței lui Sterian de a avea un sound pur rock. La tobe apare Marius Keseri (actualul toboșar al Direcției 5), la chitară vine Cristian Luca, pe post de basist este cooptat Laurențiu Cristea, iar segmentul instrumentelor cu clape este acoperit de Radu Bacalu și Lucian Blaga. În această formulă, în 1989 apare cel mai de succes album realizat de Vali Sterian înainte de Revoluție și ultimul editat la Electrecord, “Nimic fără oameni”. Albumul conține cântece noi precum “Te aștept”, “Zbor în amintiri” sau marele hit “Sunt vinovat”, dar și piese mai vechi, apreciate în concertele din anii ’80 și reînregistrate în noua componență: “Axioma copiilor”, “Fericire”, “Zori de zi”. Discul acoperă o plajă destul de largă de rock, de la baladă până la hard rock și devine foarte repede cunoscut rândul intelectualilor.

Revoluția și Piața Universității: “Nopți”


Revoluția din decembrie 1989 a fost și pentru el o sursă inepuizabilă de speranțe, de reînvieri spirituale. Pe 25 decembrie 1989, piesa “Nopți”, cenzurată încă de la apariția ei, răsună la Televiziunea Română Liberă. Întreprinde un turneu în Norvegia și înregistrează la Oslo, alături de un grup de muzicieni și prieteni norvegieni, “Nopți”, piesa căpătând o formă nouă, de baladă rock, adaptată evenimentelor de atunci. Realizează și o filmare la Televiziune pentru această melodie, cu secvențe din timpul Revoluției. “Nopți” devine primul hit liber al României și intră în conștiința publicului ca “Vino, Doamne”, rămânând o piesă lipită de amintirea celor care au murit atunci.

A participat activ la fenomenul Piața Universității din 1990, implicându-se în evenimentele sociale de atunci și devenind pentru foarte mulți un lider de opinie. Pe perioada celor 53 de zile cât a durat “Golaniada”, Vali Sterian, alături de Alexandru Andrieș și Cristian Pațurcă, au oferit suportul muzical principal al manifestațiilor. “Nopți” era unul dintre cântecele de rezistență din Piața Universității, cântat de multe ori de întreaga mulțime în genunchi și cu lumânări aprinse.

În anul 1991 Sterian înființează Compania de Sunet SRL, cu scopul de a-și putea produce singur albumele. Formația de acompaniament se schimbă din nou, cu excepția basistului Laurențiu Cristea. Astfel, sunt cooptați toboșarul Dan Incrosnatu, claviaturistul Cristian Păunescu și chitaristul Dan Cimpoeru, fost membru în Voltaj și Florian din Transilvania, care va rămâne alături de Vali Sterian până la mijlocul anilor ’90.

În această componență este lansat în 1991 albumul “Vino, Doamne!”, primul dintr-o serie de trei materiale discografice canalizate pe lupta împotriva regimului lui Ion Iliescu. Mesajele de protest la adresa noului sistem politic scot în evidență curajul fantastic al artistului și ajung foarte repede în inimile fanilor și ale familiilor neîndreptățite de regim. Piesa “Exercițiu”, devine în scurt timp un hit și rămâne un cântec simbol al anilor ’90, datorită modului în care reflectă realitățile politice și sociale ale perioadei de tranziție

B’Inișor”, noile colaborări și continuarea protestului muzical

Cu aportul instrumentiștilor Dan Cimpoeru (chitară solo), Mihai Petrescu (bas) și Radu Gheorghe (tobe) lansează albumele “S-a votat Codul penal” (1992), respectiv “Evenimentul zilei... și altele” (1994). Din punct de vedere muzical, Sterian continuă linia rock de pe materialele precedente, apropiindu-se și mai mult de hard rock. La nivel de versuri continuă cu mesajele acide, pline de satiră și uneori chiar cinism, specifice lui, referitoare la situația socială și mai ales cea politică.

În anul 1993 Vali Sterian pune bazele propriului studio de înregistrare, “B’Inișor” (situat pe strada Inișor din Capitală). Astfel, pe lângă producțiile proprii, participă la realizarea albumelor altor artiști, lucrând ca muzician de studio și inginer de sunet. Studioul “B’Inișor” devine în următorii ani un important loc de înregistrare și producție muzicală atât pentru unii colegi de generație, cât și pentru tineri aspiranți din muzica folk, pop sau rock. Apare în calitate de toboșar și percuționist pe albumul “Ia toji baladist”, lansat de Nicu Alifantis în 1993.

În 1994 reînregistrează într-o variantă rock mai vechiul hit “Amintire cu haiduci” și îl include pentru prima oară în discografia sa, pe albumul “Evenimentul zilei... și altele”, ultimul material de stil rock din cariera lui Sterian și primul înregistrat în propriul studio, “B’Inișor”.

Vali Sterian o spijină pe Maria Gheorghiu, câștigătoarea ediției din 1993 a festivalului național de muzică folk “Om bun”, contribuind la popularizarea cantautoarei și la realizarea primelor albume ale sale.

În anul 1995, la insistențele lui Sterian, Mircea Bodolan revine în muzica folk după o pauză de 8 ani, timp în care s-a dedicat exclusiv artei teatrale. Cu aportul lui Sterian, care participă la înregistrările de studio, Bodolan își lansează primul disc de autor din carieră, intitulat “Rănitul dintre linii”. Ulterior, Bodolan cântă în calitate de invitat în concertele susținute de Vali Sterian și Compania de Sunet.

Mai mult decât atât, începând cu 1996, Sterian împreună cu același Mircea Bodolan, pun bazele și participă la creșterea Casei Eliad, care devinde în scurt timp principalul loc de întâlnire și de concerte pentru muzicienii de folk și nu numai. În paralel cei doi publică și revista “Folk Club Casa Eliad”. Casa de cultură Eliad îi va purta ulterior numele, până la desființare, intitulându-se “Folk Club Vali Sterian”.

Colaborează cu Alexandru Andrieș, fiind maestrul de sunet al materialelor discografice semnate de acesta și apărând în postura de baterist și percuționist pe mai multe discuri: “Albumul alb” (1996), “Alb-negru” (1999), “Texterioare” (1999), “Vreme rea” (2000), “Bingo România” (2001), “Ninge iar” (2007). La rândul său, Andrieș a realizat părțile de pian, muzicuță și grafica albumului “S-a votat Codul penal”, lansat de Vali Sterian în 1992.

Revenirea la folk: “Vânare de vânt” și “Rugă”

În vara anului 1997 cântă pe scena Sălii Palatului din București împreună cu celebra interpretă de folk Joan Baez. Începând cu același an, prezintă și realizează pentru o perioadă la Televiziunea Română, împreună cu Victor Socaciu, emisiunea săptămânală de folk “Vânare de vânt”, prin care urmărește promovarea tinerilor muzicieni folkiști.

În 1998 contribuie din plin la producerea primului disc full-length (intitulat “De-alaltăieri și până ieri - Vol. I”) al colegului său de generație, Doru Stănculescu, realizând părțile de chitară, clape, tobe, percuții, mixajele și înregistrările muzicale. De altfel, în această perioadă susține câteva concerte alături de Doru Stănculescu, acompaniindu-l la baterie. Tot în această perioadă, orchestrează câteva piese și participă ca maestru de sunet la înregistrarea albumului “Floare de vârtej” semnat de Maria Gheorghiu, material ce a fost lansat în 1998 și apoi reeditat în 2007.

După ce a apărut cu melodii pe două dintre compilațiile “Din darul magilor” (în 1995, respectiv 1997), în iulie 1998 Sterian lansează albumul “Rugă”, într-o formulă nouă a Companiei de Sunet: Vali Sterian (voce, chitară, percuție, muzicuță, pian); Mihai Neniță (vioară, pian); Dan Pirici (chitară bas); Oliver Sterian (percuție); Fredy Onofrei (chitară); Gaby Joitoiu (violoncel); Sorin Minghiat (flaut); Mircea Bodolan și Doru Stănculescu (voci adiționale). Pe acest disc, care este ultimul din cariera lui Sterian, artistul revine la sunetele acustice și la muzica folk din primii ani de activitate. Albumul conține piese de mare sensibilitate artistică, unele devenind hituri: “Anotimpuri”, “Pariu pe o lacrimă”, “Rugă”, “Viață duplicitară”. Piesa care dă numele albumului devine una dintre cele mai cunoscute creații semnate Vali Sterian și a fost preluată de-a lungul timpului de alți artiști români precum Paula Seling, Victor Socaciu, grupul Cantos sau Cristian Pațurcă. Versurile acestei piese aparțin seniorului Corneliu Coposu și au fost scrise în închisoare, în perioada când acesta era deținut politic

Ultima componență a Companiei de Sunet: Dan Pirici (chitară bas), Oliver Sterian (percuție), Ilie Vorvoreanu (chitară).

Decesul și evenimente postume

Valeriu Sterian se stinge din viață pe data de 16 septembrie 2000, cu câteva zile înaintea aniversării a 48 de ani, bolnav de cancer.

Fundația Culturală Phoenix lansează pe piață în 2000 două albume postume: “The Very Best of Valeriu Sterian” și “Din darul magilor 5 - In memoriam Valeriu Sterian”. Primul este o compilație ce conține 18 dintre cele mai cunoscute piese din repertoriul cantautorului, prezentate în ordine cronologică. Al doilea material, apărut în luna decembrie, este un album tributar cu piese cunoscute ale lui Vali, reorchestrate și interpretate de alți artiști români: Mircea Baniciu, Dinu Olărașu, Alexandru Andrieș, Cristian Pațurcă, Doru Stănculescu, Victor Socaciu, Narcisa Suciu, Marcela Buruian, Mircea Bodolan, Ilie Vorvoreanu.

În 2005 se organizează concertul “In memoriam Valeriu Sterian” la Râmnicu Sărat, orașul natal al artistului. La eveniment au participat George Stanca, Victor Socaciu, Vasile Șeicaru, Andrei Partoș, Florin Chilian, Zoia Alecu, Emil Constantinescu și mulți alți prieteni ai folkistului. De asemenea, evenimentul a găzduit și o lansare de carte-document, “Pariu pe o lacrimă”, scrisă de Vasile Ghinea, un volum despre viața lui Sterian.

Școala nr. 8 din Râmnicu Sărat, unde a învațat Vali Sterian, îi poartă numele. În data de 3 noiembrie 2008, cotidianul Jurnalul Național lansează un supliment însoțit de CD, dedicat lui Vali Sterian. De asemenea, sunt organizate periodic manifestări folk în memoria lui. În fiecare an, de ziua lui are loc un concert organizat de Eugen Avram (folkist lansat și impus de Vali) în care sunt cântate piese compuse de Vali Sterian. Concertul comemorativ din 2010 a fost găzduit de Casa de Cultură a Studenților din București.

Valeriu Sterian a fost căsătorit din 1976 cu Lucia Sterian, tot psiholog de profesie. Împreună au un fiu, Oliver, baterist în grupul Voltaj. A avut strânse relații de prietenie cu Dida Drăgan și Alexandru Andrieș.

În toamna lui 1999 este implicat într-un accident de circulație pe Bulevardul Gheorghe Magheru din centrul Capitalei, în urma căruia două persoane și-au pierdut viața. Valeriu Sterian a fost arestat pe data de 4 octombrie a aceluiași an, fiind acuzat de “ucidere din culpă și conducere a autoturismului sub influența băuturilor alcoolice”. A fost eliberat din arest după o lună de zile, considerându-se că poate fi cercetat în stare de libertate. Procesul n-a mai avut loc din cauza decesului inculpatului, iar cazul nu a fost elucidat nici până astăzi.

“Muzică folk” (single, Electrecord, 1975)

“Antirăzboinică” (album, Electrecord, 1979)

“Veac XX” (album, Electrecord, 1982)

“Nimic fără oameni” (album, Electrecord, 1989)

“Nopți” (single, Norvegia, 1990)

“Vino, Doamne!” (album, Compania de Sunet & Metropol Music, 1991)

“S-a votat Codul penal” (album, Compania de Sunet & Eurostar, 1992)

“Evenimentul zilei... și altele” (album, Compania de Sunet, 1994)

“Rugă” (album, Compania de Sunet & Roton, 1998)

“The Very Best of Valeriu Sterian” (compilație, Fundația Culturală Phoenix, 2000)

“Din darul magilor 5 - In memoriam Valeriu Sterian” (compilație tribut, Fundația Culturală Phoenix, 2000)

Aurelian Andreescu

Aurelian Andreescu, cunoscut cantaret de muzica
usoara romaneasca, s-a nascut la 12 mai 1942, Bucuresti si a incetat din
viata pe 22 iulie 1986 , la Constanta.

Aurelian Andreescu - Scurta biografie

1968 - Se casatoreste cu Ana Ciumetti.
1972 - Se incheie divortul de Ana.
1973 - Aurelian si Mariella Andreescu il boteaza pe nepotul lor, Marian
Dumitriu. Cu aceeasi ocazie ii cununa pe sotii Gabriel (fratele
Mariellei) si Elena Dumitriu.
1976 - (august 26) Se casatoreste cu Mariella Annie Dumitriu.
1978 - Aurelian si Mariella Andreescu o boteaza pe nepoata lor, Mariela Dumitriu.
1979 - Moare tatal lui Aurelian, Spiridon Andreescu.
1980 - (15 decembrie) Il infiaza pe Mirel.
1992 - Moare mama lui Aurelian, Maria Andreescu.
De-a lungul timpului, au botezat 15 copii, iar de cununat a mai cununat
impreuna cu Mariella pe cantaretul George Enache, pe cantareata Zoe
Campeanu, si au fost nasi la nunta de argint a parintilor unui coleg de
la teatru.
Aurelian Andreescu - Cariera artistica

1963 - Debuteaza la "Festivalul National de Muzica Mamaia" la prima
editie in anul 1963 cu melodia "In tot ce e frumos pe lume" de Elly
Roman.
1965 - Se angajeaza la Teatrul Constantin Tanase.
De-a lungul timpului este distribuit in urmatoarele spectacole:
:: "De la Carabus la Savoy".
:: "Nicuta... la Tanase" - numere de music-hall internationale.
:: "Uite ca nu tac!" - spectacol de divertisment in 2 acte.
:: "Lasa supararea-n hol" - spectacol de music-hall.
:: "Un baiat de zahar... ars" - fantezie umoristico-muzicala in 2 acte.
:: "E nemaipomenit!" - spectacol non-stop in 24 de tablouri.
:: "Nevestele vesele din Boema".
Sursa: "Teatrul de Revista Constantin Tanase, 1919-2000, De la Carabus la Savoy", o monografie de Aurel Storin.
1968 - Obtine locul al III-lea la Festivalul International al Cantecului de la Sopot, Polonia, la "Ziua discului".
1971 - Face parte din echipa Romaniei alaturi de Aura Urziceanu si
Mihaela Mihai care a cucerit Marele Premiu si Cupa Europei la Concursul
de la Knokke, Belgia, cel mai inalt trofeu castigat vreodata in muzica
usoara romaneasca.
1973 - Reprezinta Romania la Olimpiada Cantecului de la Atena si deschide recitalul lui Johnny Hallyday.
1990 - Din anul 1990, la Teatrul de Revista "Constantin Tanase" are loc
anual Festivalul National de Interpretare "Aurelian Andreescu".

Aurelian Andreescu - Discografie

- Succese internationale (1973, Electrecord)
- Cele mai frumoase melodii (1986, Electrecord)
- Aurelian Andreescu (2002)
- Aurelian Andreescu. Muzica de colectie (2007, Jurnalul National)

Aurelian Andreescu - Piese din repertoriu

- In tot ce e frumos pe lume (Elly Roman/Sasa Georgescu)
- Ai trecut iar pe strada mea (Roman Tavernier)
- Serenada Twist (Florentin Delmar)
- Nu ma citi (Horia Moculescu)
- Mi-ai spus ca ma iubesti (Misu Iancu)
- Daniela (Marcel Dragomir)
- Cand vei veni iar langa mine (Alexandru Mandy)
- Te-ai schimbat (Petre Mihaiescu/Aurel Storin)
- Ana (George Grigoriu)
- De ieri pana azi (Laurentiu Profeta)
- si ploua (Radu serban)
- Oameni (Marius teicu/Ovidiu Dumitru)

- Nu stii cata iubire (Ion Cristionoiu)
- Nu cred in stele (Vasile V. Vasilache)
- Copacul (Zsolt Kerestely)

- Tu esti primavara mea (Florin Bogardo)
- Merit eu (Vasile Veselovski/Mihai maximilian)
- Un fluture si-o pasare (Florin Bogardo/Ioana Diaconescu)
- Fluierand pe strada (V. Veselovski/M. Maximilian, B. Caus)
- Dorul (Vasile V. Vasilache/Gheorghe Valcu)
- Love story (Francis Lai/Aurel Felea)
- Valuri albe (Form. Christie-Yellow river/Aurel Felea)
- Pentru Maria (Murray, Callander/Eugen Rotaru)
- Din focul primului sarut (M. Teicu/Angel Grigoriu, R. Iorgulescu)
- Inima mea e a ta (George Grigoriu/A. Grigoriu, R. Iorgulescu)
- Nu uita (Rado, Ragny/Cecilia Silvestri)
- Cantec de leagan (Horia Moculescu/Eugen Rotaru)
- Buna dimineata, micuta stea (Rado, Ragny, M. Dermott/Gh. E. Marian)

Laurentiu Profeta

Laurentiu Profeta s-a nascut in Bucuresti in anul
1925 , a inceput studiile muzica cu Silvia Capatana o cunoscuta
profesoara de pian la aceea vreme.A continuat studiile la Conservatorul
din Bucuresti (1945 - 1949) cu Ioan Dumitru Chirescu la disciplina
teorie si solfegiu, cu Paul Constantinescu (armonie) ,Alfred Mendelsohn
(contrapunct, compozitie),Silvia Capatana (pian),Vasile Popovici
(istoria muzicii).

Laurentiu Profeta a fost pasionat si de filozofie urmand in paralel si cursurile Facultatii de Filozofie din Bucuresti.

Pasiunea
lui pentru muzica a facut ca sa-si gaseasca timp si pentru studiu in
particular desi era student la doua facultati.In particular a studiat cu
Alfred Mendelsohn – compozitie si cu Florica Musicescu – pian.Datorita
rezultatelor foarte bune in facultate a obtinut o bursa de perfectionare
la Conservatorul Ceaikovski din Moscova ,aici a studiat cu Messner
compozitie, cu Golubev polifonie, cu Bercov armonie si cu Zukerman forme
muzicale.

In perioada 1948 – 1952 a fost director adjunct in Societatea Romana
de Radiofuziune din Bucuresti.Apoi pana in 1960 a ocupat postul de
director al Directiei Muzicii din Ministerul Culturii, ulterior fiind
secretar al Uniunii Compozitorilor.

Pasionat de literatura si filozofie a publicat articole in Revista
Muzica, Studii de Muzicologie in Scanteia, Contemporanul, Romania
Libera, Flacara etc.A sustinut conferinte, referate,
comunicari stiintifice in tara si peste hotare (Roma, 1962), a facut
parte din jurii nationale si internationale de concursuri muzicale
reprezentand Romania la Paris, Roma, Viena, Berlin, Praga, Bruxelles
etc.

Premii castigate:

Premiul III de compozitie George Enescu (1953),

Mentiune la Concursul international al Festivalului International al Tineretului de la Viena (1959),

Ordinul Muncii clasa III (1959),

Premiul III, Mamaia (1969),

Diploma de excelenta pentru intreaga activitate (2000) la festivalul de Muzica Usoara de la Mamaia,

Ordinul Meritul Cultural clasa a – III – a (1969),

Premiul Uniunii Compozitorilor (1968, 1969, 1977, 1984),

Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor (1999),

Premiul I la Festivalul National de Cantece pentru Copii de la Cairo.

Lucky Marinescu

Lucreția „Lucky” Marinescu (n. 12 iulie 1934, Cahul, România, azi în Republica Moldova) este o interpretă de muzică ușoară și moderatoare TV din România.

În anul 1940 se stabilește cu familia la Cluj și începe studiile la Liceul Sfânta Tereza.

A urmat cursurile Conservatorului „Gheorghe Dima”, după care a lucrat
la Teatrul de Operetă, și mai apoi la Teatrul „Contantin Tănase” din
București.

Are un fiu, Laurențiu. Al doilea soț s-a numit Constantin Barbu (cu care s-a căsătorit la New York în 1985).

Prima melodie interpretata a fost "5 minute", text Lucky Marinescu după o melodie rusească.

Este angajată la Teatrul „Savoy” din București, în anul 1954 și își face debutul în spectacolul „Magazinul de stat”, cu N. Stroe și Zizi Șerban.

Participă la toate premierele teatrului alături N. Stroe, Mircea Crișan, Zizi Șerban, Ovid Teodorescu, Nicolae Nițescu, Luigi Ionescu, Dorina Drăghici, ș.a.

Între anii 1972 și 1973, Lucky Marinescu face parte din echipa
artistică a Teatrului „Ion Vasilescu” din București cu care face turnee
în țările Europei. A cântat pe scena Olympia din Paris și la Teatrul de
Revisă Bobino, Montparnasse, Paris.

Piesa „Replici” compusă de Laurențiu Profeta pe care o cântă în duet cu Cornel Constantiniu devine hit național. Piesa "Ce-ți doresc eu ție dulce Românie" devine de asemenea hit național.

• 2002 - Diploma de Onoare în cadrul Galei Muzicii Ușoare Românești „O zi printre stele” a Ministerului Culturii și Cultelor
  
• 2008 -lansează CD-urile: "Cuvinte de iubire", (Eurostar Studio) și
  "Nu mă uita, Lucky", în cadrul Târgului Internațional de Carte și
  Muzică, Brașov
  
• 2008 - Discul de Aur, pentru merite deosebite și pentru promovarea muzicii populare
  

Piese din repertoriu

• Laurențiu Profeta: „Replici”,
  
• Nicolae Kirculescu: „Așa începe dragostea”
  
• Temistocle Popa: „Până una alta”
  
• Vasile Veselovschi: „Cât e lună, cât e soare”
  
• Ileana Toader: "Cireșii de la noi"
  
• Sile Dinicu: "Nu știu ce să cred?"
  
• Ileana Toader: "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie" (M. Eminescu)
  
• Aurel Giroveanu: "Adio triste poezii"
  
• Richard Bartzer: "Ai uitat să vii la întâlnire"
  

Repertoriul internațional

• "Curcubeu", text: Harry Negrin
  
• "Mama" , text: Flavia Buref
  
• "Mama mia", text: Lucky Marinescu
  
• "Parole, parole" („Cuvinte, cuvinte”), cu actorul Silviu Stănculescu; text: Harry Negrin
  

• 1999 – „Melodii de neiuitat"
  
• 2000 – „Cele mai frumoase melodii"
  
• 2003 – „Cântec drag”
  
• 2008 - "Nu mă uita, Lucky"
  
• 2008 - "Cuvinte de iubire"
  

Doina Badea

Doina Badea (n. 6 ianuarie 1940, Craiova - d. 4 martie 1977, Bucureşti), a fost o cântăreaţă de muzică uşoară.

A absolvit Şcoala Populară de Artă din Craiova şi imediat a început
colaborarea cu Corul Filarmonicii de Stat «Oltenia», cu care a avut mai
multe turnee şi spectacole. A colaborat cu teatre muzicale şi de revistă
din ţară. A debutat în 1960, pe scena teatrului din Deva şi s-a
remarcat prin vocea ei deosebită, gravă, puternică şi cu un ambitus
puternic.
n 1963 a
fost angajată la Teatrul "Constantin Tănase" din Bucureşti; a avut
foarte multe apariţii la radio şi TV şi a făcut înregistrări pentru
firma "Electrecord". A participat la turnee peste hotare iar apariţia sa
la «Olympia» din Paris
a fost unul din succesele sale de notorietate. A susţinut recitaluri la
Festivalul internaţional «Cerbul de Aur» din 1968 şi 1971.
Muzicologul George Sbârcea Avea,
într-adevăr, un fel al ei propriu de a interpreta orice melodie, o
rezonanţă particulară a tonurilor. Nu semăna cu nimenea şi nimeni nu va
putea să o imite, fiindcă Doina Badea este o apariţie singulară, căreia
până şi cei indiferenţi îi recunosc unicitatea sa de nerepetat. Poate că
şi cei mai puţin cunoscători de muzică uşoară româneasco mai veche au
auzit măcar o dată în viaţa cântecele "Cânta un matelot…", compus de
Vasile Veselovschi, pe versurile lui Ion Minulescu, şi "Ploaia şi noi",
de Vasile Vasilache Jr
pe un text al Flaviei Buref. Sunt doar două dintre marile succese ale
cântăreţei, dacă nu ar fi avut interpretarea specială a Doinei Badea,
acestea n-ar fi avut acelaşi impact."Cum ştia ea să furişeze în orice
melodie ce i se încredinţa de compozitori o strună de melancolie
multiplicată! Şi ce interiorizare elegiacă dobândeau cântecele pe care
le interpreta, făcând din ele succese răspândite în ţara întreagă!

Sida Spătaru, soţia regretatului Dan Spătaru, care a avut ocazia să o cunoască personal pe Doina Badea spune despre aceasta că: Am
cunoscut-o la Restaurantul Măgura din Eforie. Băiatul ei era născut în
aceeaşi lună cu Dana, fetiţa noastră. Eu am cunoscut-o acolo la mare,
mergeam seara, dupa spectacolele unde cantau ea si Dan. Asa am
cunoscut-o pe Doina Badea, pe soţul şi pe copilul ei. Era o femeie
simpatică. De multe ori pe scenă avea o apariţie sobră, rece, dar în
viaţa de zi cu zi era foarte draguţă şi pot să spun că era chiar o
haioasă. În viaţa de toate zilele avea o căldură omenească
nemaipomenită. Aşa am cunoscut-o. Ţin minte că era la o cccă de slăbit
şi trebuia să mănânce pui. Şi îi ziceam: «Ce cccă de slăbire e asta,
când tu mănânci pui prăjit?»... Era o gurmandă, cred că nu se putea
abţine de la mâncare, deşi totdeauna avea grijă de silueta ei. Aşa cum
erau standardele pe atunci. Şi se îmbrăca după cum erau regulile în
privinţa apariţiilor pe scenă şi la televizor.

• Octavian Ursulescu spune despre marea artistă că: Este
  ca şi cum ea s-ar întoarce din mormânt şi eu aş avea şansa de a
  prezenta această cântăreaţă absolut remarcabilă care a marcat muzica
  uşoară româneasca înainte ca eu să încep activitatea aceasta de
  prezentator. Probabil că, ăn primul rând, eu aş fi foarte emoţionat şi
  aş fi în aceeaşi postura ca şi spectatorii, nici eu n-aş cunoaşte-o
  foarte bine şi nici ei. Dar, oricum, un prezentator trebuie să se
  documenteze când iese la microfon, trebuie să fie «betonat» din punct de
  vedere al informaţiei şi să-l pună în valoare pe interpret. M-aş referi
  în primul rând la vocea ei excepţionala, la un profesionalism
  remarcabil, aşa cum mi-a fost relatat de alţii. Din ceea ce am mai
  auzit, ce am mai citit despre ea, era o interpretă foarte serioasă,
  minuţioasăa în pregătirea fiecărei melodii, avea o seriozitate
  ardelenească, a şcolii aceleia de la Deva, unde fusese o solistă
  oarecare de teatru de revistă de provincie până a devenit o mare
  cântăreaţă. Eu aş spune că ea se afla pe o culme a carierei până a
  intervenit nenorocirea ei. Ar mai fi făcut foarte multe, nu era la
  apusul carierei, dimpotrivă, era chiar pe vârful urcuşului. Oricum, în
  ’77, Festivalul de la Mamaia fusese întrerupt abuziv de conducere, iar
  ea, care era o cântăreaţă de festival, ar fi avut de suferit. Doina
  Badea nu era ceea ce s-ar putea numi o cântăreaţă de turneu, de show,
  pentru că vocea ei era, fatalmente, mai mult pentru esteti, pentru
  oameni care apreciază vocea, dar ea nu putea capta foarte mult publicul.
  Avea un anumit gen şi piesele cam de aceeaşi factură, mai serioasă, în
  schimb era cântăreaţă de concurs. Orice piesă de concurs încredinţată
  ei, cum erau piesele acelea ample, festivaliere, cultivate şi la San
  Remo, ea o conducea către premii
  

Obţine premiul la Festivalul Naţional Mamaia 1963 pentru interpretarea melodiei «Spre soare zburăm» de George Grigoriu şi un an mai târziu la acelaşi festival este premiată pentru interpretarea pieselor «Tu» de Vasile Veselovschi şi «Nimeni» de Henri Mălineanu
Dispare tragic la cutremurul din 4 martie 1977 în Cutremurul din 1977.

Maria Tănase

Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, București ― d. 22 iunie 1963, București) a fost o interpretă de muzică populară românească.
S-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București, ca al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu (Țara Făgărașului) și al florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei.
De mică a venit în contact cu cântecul, atât mama cât și tatăl fiind
mari iubitori ai cântecului popular și ai muzicii în general. Apare pe
scenă, pentru prima dată, în anul 1921 pe scena Căminului Cultural
„Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a
Școlii primare nr. 11, Tăbăcari, apoi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, unde a urmat doar 3 clase, fiind nevoită să se retragă pentru a lucra, alături de părinții săi, la grădină.
În mai 1934 se angajează la Teatrul „Cărăbuș”. Pe 2 iunie debutează în revista Cărăbuș-Express (a lui N. Kirițescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase. În același an imprimă Mansarda (romanță de Nello Manzatti) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima imprimare a artistei.

În vara anului 1936 imprimă cântece populare la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner.

Data de 20 februarie 1938 reprezintă debutul radiofonic al artistei. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș a prezentat „pe viu” un program de cântece românești la „Ora satului”: M-am jurat de mii de ori, Șapte săptămâni din post, Ce-i mai dulce ca alvița, Cine iubește și lasă, Geaba mă mai duc acasă, Mărie și Mărioară, Țigăneasca, Când o fi la moartea mea.
După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio
și ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice,
Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radio
România.
Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumește Pasărea măiastră. În același an se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui N. Vlădoianu. În septembrie lansează cu mare succes cântecele Mi-am pus busuioc în păr (cântec în stil popular) și Habar n-ai tu (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista Constelația Alhambrei, pe care le imprimă apoi la „Columbia” și la „Cristal Mischonzniky” („Electrecord”-ul de mai târziu).

Pe 16 aprilie 1939 pleacă la Expoziția Mondială de la New York (New York World’s Fair) amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen. Cântă împreună orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească (unul din pavilioanele României). La această Expoziție au mai fost prezenți George Enescu, prof. Dimitrie Gusti și Constantin Brâncuși.

În 1940 Garda de Fier distruge toate discurile existente cu Maria Tănase în discoteca Radio-ului, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv al acestei mișcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau și o serie de intelectuali evrei sau democrați, ca folcloristul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul prototip pentru Cine iubește și lasă, frate al pictorului Victor Brauner) și jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). A avut o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar.
În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia. Cântă în revista Melody Revue de la Istanbul
cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”. Aici este desemnată
cetățean de onoare de președintele Turciei. La finalul acestui turneu se
reîntoarce în țară. Alături de echipele formate din cele mai selecte
elemente ale teatrului și muzicii românești cântă răniților din război.

Interpretează câteva cântece românești de mare popularitate la
inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune din 28
octombrie 1946. La acest eveniment și-au dat concursul și violonistul Ion Voicu, violoncelistul Ion Fotino, pianista Maria Fotino, artiștii lirici Ioana Nicola, Zenaida Palli, Dumitru Scurtu.

În 1952 este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1
din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a
avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.

Lansează cu mare succes cântecele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la al IV-lea Festival mondial al tineretului și studenților din vara anului 1953.

Din 1954 imprimă la Radio și la casa de discuri Electrecord.

În 1958 imprimă la Electrecord patru cântece populare românești
traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa).
Acestea au fost editate pe un disc mic Electrecord (EPC 138), iar apoi
au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în
românește, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du
Monde”, disc distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (marele premiu
al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.

A jucat pe scena Teatrului Municipal în Cadavrul viu de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956). A cântat în opereta Mascota de Edmond Audran (1944) și rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946). A cântat în filmele Se aprind făcliile (1939 – film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958) și în scurt-metrajul Amintiri din București (filmat în 1958).
Maria Tănase a avut un repertoriu alcătuit din aproape 400 de cântece
din mai toate regiunile României. Până la începutul anilor 1940
repertoriul i-a fost format de Harry Brauner. Un buchet de 20 de cântece
din repertoriul artistei a fost publicat de Editura Muzicală în 1963 în
broșura Cântecele mele – Maria Tănase.
In anul 1955 a primit Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul de Artist emerit
În anul 1930 se angajează la „Bufet de 7 lei”, unde îl cunoaște pe
gazetarul Sandu Eliad, cel care o va prezenta mai târziu folcloristului
Harry Brauner.

Se căsătorește cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie) în decembrie 1950.

A cântat în numeroase restaurante și localuri bucureștene (mai ales
în perioada interbelică): „Neptun”, „Café Wilson”, „Parcul Aro”,
„Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-naltă” din Piața Obor.

Maria Tănase a fost și agentă a Serviciului Special de Informații (SSI) condus de Eugen Cristescu.
În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în București. Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10

Mia Braia

Mia Braia a fost o solistă de romanțe, tangouri și cântece populare. A fost sora Ioanei Radu, și a trăit o parte din ultimii ani ai vieții în exil (în RFG și SUA). S-a repatriat în România înainte de a muri.

Mia Braia alături de Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Petre Alexandru, Gion, Ion Luican, Gică Petrescu, Rodica Bujor sau Ioana Radu a fost una dintre cele mai de seama interprete de muzică interbelică. În perioada 1936-1941 înregistrează o serie de discuri la Electrecord și Cristal (prima denumire a casei Electrecord), unele melodii în duet alături de soțul său Petre Alexandru, cu care a fost căsătorit până în jurul anilor '50.

În această perioadă, a anilor ’30-’40, cântă cu orchestrele: Vasile Julea, Ionel Cristea, Frații Stănescu, Costică Tandin, Petrică Moțoi și cu orchestrele „Cristal” și „Electrecord”. În perioada anilor '35 și '40 se face cunoscută la berăriile și restaurantele bar și gradină unde cântă cu mari interpreți ca Ion Luican, Zavaidoc sau Maria Tănase, și acompaniată de cele mai selecte orchestre ale perioadei: Frații Stănescu, Tică Tandin sau Ionel Cristea.

Somnoroase păsărele De ți-am greșit îți cer iertare Trubadurul Nu-mi pare rău Pentru tine am plâns Ciobănaș cu 300 de oi (împreună cu Ioana Radu) Când felinarele se-aprind Doamne, domni și domnișoare De ce nu vii? Dorul meu a-nnebunit Scrisoarea de amor Ionel, Ionelule Albume „Melodii din Bucureștiul de odinioară vol. 1” (Electrecord EDC 359): (2000) „Melodii din Bucureștiul de odinioară vol. 3” (Electrecord EDC 381): (2001) „Cântece din Bucureștii de altădată vol. 1” (Electrecord SMM019): (2005) „Cântece din Bucureștii de altădată vol. 5” (Electrecord SMM023): (2006) „Cântece din Bucureștii de altădată vol. 6” (Electrecord SMM032): (2006) „Romanțe vol.1” (Electrecord EDC 379): (2000) „Romanțe vol.2” (Electrecord EDC 475): (2002) „Melodii de Ion Vasilescu” (Electrecord EDC 718): (2007) Discuri EP „Melodii de Ion Vasilescu” (Electrecord EDC 10.075): Orchestra Gică Rădulescu

Ioana Radu

Ioana Radu (n. 17 februarie 1917, București — d. 18 septembrie 1990, București) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia.

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.

Debutul

În ianuarie 1936 sosește în București. Aici, se înscrie, cu ajutorul cântărețului Petre Alexandru (soțul Miei Braia), la un concurs de muzică populară organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, care a durat trei luni și la care erau înscriși 800 de candidați. Au câștigat doar Eugenia Braia și Eugenia Nedelea (Rodica Bujor). Comisia a fost alcătuită din Valentina Crețoiu, Aurel Alexandrescu (amândoi prim soliști ai Operei), Alfred Pagoni, Grigoraș Dinicu, Alfred Alessandrescu și compozitorul Ion Filionescu, cel care i-a ales pseudonimul artistic – Ioana Radu.

Debutează discografic în 1940 la casa de discuri Odeon cu piesele La puțul cu cinci izvoare și Foaie verde micșunea, acompaniată de orchestra Vasile Julea.

Cariera artistică


După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni. A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj. De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.

După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”, „Princiar”, „Motanul negru”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Costică Tandin, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michăilescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă), se dedică interpretării romanței românești.

A fost angajată la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase”, unde cânta și Maria Tănase, iar apoi la Circul de Stat.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).

În 1986 Ion Popescu-Gopo a inclus-o în documentarul Bucureștiul ieri, Bucureștiul azi, Bucureștiul mâine, iar în 1987 Pompiliu Gâlmeanu a realizat filmul Omagiu romanței — Ioana Radu, având drept protagonistă artista.

Accidentul de mașină


Într-un turneu, pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.

Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967 în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.

Spectacol aniversar


Pe 8 februarie 1987, la Studioul de concerte „Mihail Jora”, a avut loc spectacolul aniversar Ioana Radu – 70 de ani. Printre invitați s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a.

Ion Luican

Ion Luican (n. 29 decembrie 1907, com. Frumușani, jud. Călărași — d. 1 septembrie 1992, com. Frumușani, jud. Călărași) a fost un cântăreț român de muzică populară, romanțe și muzică ușoară. Numele artistului este indisolubil legat de „șlagărul” M-a făcut mama oltean.

În perioada adolescenței urmează cursurile unui seminar teologic, unde învață să cânte pe note. Absolvă în 1934 Academia Regală de Muzică din București (unde i-a avut profesori pe Constantin Brăiloiu, Ion Chirescu), în 1943 Școala de cântări bisericești (aflată sub patronatul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei și Arhiepiscopiei Bucureștilor), iar în 1945 termină studiile liceale la Liceul „Matei Basarab” din București. Absolvă în 1956 Institutul Teologic de Grad Universitar din București.

În 1932 este angajat ca „diseur” la restaurantul „Izvorul rece”.

Debutează la Radio în 1933; cântă în direct reclame muzicale. În același an câștigă la un concurs organizat de casa de discuri Odeon; devine angajat al firmei. Imprimă pe plăci de gramofon în Berlin și debutează cu piesele: „Mi-e dor de-acasă” de Elly Roman și „Sa-ți cânt samovare” de Max Halm în 1937. În această perioadă, a anilor ’30-’40, cântă cu orchestrele: Petrică Moțoi (cu care a și debutat la Radio), Vasile Julea, Frații Stănescu, Elly Roman, Ernst Hönigsberg, George Corologos. Din 1948 începe să abandoneze genul de muzică ușoară, în favoarea folclorului muzical românesc și a romanței.

În numeroasele turnee întreprinse cântă cu orchestrele „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, „Doina Argeșului” din Pitești; cu orchestrele de muzică populară ale filarmonicilor: „Banatul” (din Timișoara), Cluj și Ploiești; cu orchestrele: Ansamblului „Perinița”, Sfatului Popular al Capitalei, Teatrului de estradă „Ion Vasilescu”.

I-au fost colegi de scenă: Gică Petrescu, Petre Gusti, Emil Gavriș, Rodica Bujor, Angela Moldovan, Ileana Constantinescu, Lucreția Ciobanu, Maria Lătărețu, Ioana Radu și Maria Tănase

I se decernează, în 1968, Ordinul Meritul Cultural, clasa a III-a. Este desemnat cetățean de onoare al municipiului București.

Se stinge din viață pe 1 septembrie 1992, în Frumușani. Este înmormântat în cimitirul bisericii „Iancu Nou” din București.

Marga Barbu

Marga Barbu (n. Margareta-Yvonne Butuc, 24 februarie 1929, Ocna Șugatag, Maramureș ; d. 31 martie 2009, București) a fost o actriță română de teatru și film.

S-a mutat împreună cu familia în București după împlinirea vârstei de 14 ani . Prima ei mare dragoste a fost dansul și ar fi făcut orice ca să-și urmeze mama, balerină la Viena. A fost angajata Operei Române, dar la vizita medicală s-a descoperit că are o afecțiune cardiacă, fapt care a făcut-o să renunțe la ideea unei cariere de dans. Urmând diferite cursuri de actorie, dans și filozofie, alege în final actoria.

A absolvit Institutul de teatru din București în 1950. A debutat în cinematografie în 1953 („Nepoții gornistului”, în regia lui Dinu Negreanu), fiind cunoscută, în special, pentru rolurile Anița din seria „Haiducilor” și Agatha Slătineanu din seria „Mărgelatu”, dar și pentru rolul de compoziție din „Domnișoara Aurica” (regia Șerban Marinescu, 1986) pentru care a fost distinsă cu Premiul ACIN. A mai jucat, de asemenea, în „Bietul Ioanide", de Dan Pița (1980) - Premiul ACIN și „Comoara din Carpați", regizat de Cornel Todea (1975). Ultimul film în care a apărut a fost „Lacrima cerului” (1989).

A reprezentat cinematografia românească la numeroase Festivaluri și evenimente internaționale: Festivalul de film de la San Sebastian (1966), Festivalul de film de la Karlovy Vary (1966), Festivalul de film de la Moscova (1969), Festivalul de film de la Sarajevo (1969), Zilele filmului în R.F. Germania (august 1968), Zilele filmului românesc în U.R.S.S. (1965), Zilele filmului românesc la Roma (1967), etc.

În afara carierei impresionante pe care a avut-o în cinematografie, Marga Barbu a fost și o mare actriță de teatru. Din 1952 și până la pensionarea sa în 1993, Marga Barbu a fost actriță la Teatrul Nottara (fostul Teatru al Armatei), unde iubitorii teatrului au putut s-o admire în roluri memorabile. Rolul său preferat din teatru a fost cel al Cleopatrei din piesa "Antoniu și Cleopatra" de William Shakespeare. A jucat exemplar roluri de comedie precum "Mâța-n sac", "Mizerie si noblețe" etc.

A fost căsătorită timp de peste 30 de ani cu scriitorul Eugen Barbu, fiind la a doua căsătorie după cea cu actorul Constantin Codrescu .

Președintele Ion Iliescu a decorat-o pe Marga Barbu în 2004 cu Ordinul Național „Serviciul Credincios”, în grad de cavaler. Distincția i-a fost acordată ca „semn de apreciere pentru îndelungata și fructuoasa activitate artistică și pentru talentul și dăruirea puse în slujba artei spectacolului și a teatrului românesc”.

Lacrima cerului (1989)

Martori dispăruți (1988)

Totul se plătește (1987) - Agatha Slătineanu

Domnișoara Aurica (1986) - Aurica - Premiul ACIN

Masca de argint (1985) - Agatha Slătineanu

Colierul de turcoaze (1985) - Agatha Slătineanu

Misterele Bucureștilor (1983)

Trandafirul galben (1982) - Agatha

Wilhelm Cuceritorul (1981)

Drumul oaselor (1980) - Agatha Slătineanu

Bietul Ioanide (1980) - Angela Valsamaky-Farfara - Premiul ACIN

Omul care ne trebuie (1979)

Melodii, melodii... / („Melodies, Melodies...”) (1978)

Comoara din Carpați (1975)

Zile fierbinți (1975) - actrița Clara

Tatăl risipitor (1974)

Un august în flăcări (Serial TV) (1974) - Gerda Hoffman

Dragostea începe vineri (1973) - Iulia

Ultimul cartuș (1973) - Doamna Semaca

Zestrea domniței Ralu (1971) - Anița

Facerea lumii (1971) - Irma / Gabi

Săptămâna nebunilor (1971) - Anița

Mihai Viteazu (1970)

Haiducii lui Șaptecai (1970) - Anița

Urmărirea (TV) (1971)

Răzbunarea haiducilor (1968) - Anița

Răpirea fecioarelor (1967) - Cârciumăreasa Anița

Amprenta (1967)

Procesul alb (1966)

Haiducii (1966) - Anița

La Porțile Pământului (1965)

Vultur 101(1957)

Răsare soarele (1954)

Nepoții gornistului (1953)

Eugen Barbu

Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, București - d. 7 septembrie 1993, București) a fost un membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și om politic român, laureat al premiului Herder.

Fiul scriitorului Nicolae Crevedia,Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase dreptul la aceeași Universitate.

În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei Luceafărul. Conflictual și resentimentar, înconjurat de toți frustrații lumii literare, Barbu a făcut să fie atacați în revistă mai toți scriitorii buni de atunci. Acționând oarecum în contrasens cu spiritul momentului, care era acela al unei relative liberalizări, Barbu a fost înlocuit la conducerea revistei, în 1968, cu Ștefan Bănulescu. În 1969, Eugen Barbu a fost ales membru supleant al CC al PCR. În 1975, Eugen Barbu a devenit deputat în Marea Adunare Națională. Din 1970 până în 1989, Eugen Barbu a condus revista Săptămâna .

A fondat și condus revistele Săptămâna și România Mare.

A înființat, alături de Corneliu Vadim Tudor, partidul cu doctrină naționalistă România Mare, pe care l-a reprezentat în Parlamentul României în legislatura 1992-1996.

A fost căsătorit cu actrița Marga Barbu.

A debutat cu volumul de nuvele „Munca de jos” (publicată mai întâi în Viața Românească, și apoi republicată la Editura Tineretului sub titlul Gloaba). A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Principele (volum ce a fost însoțit de mai multe volume intitulate Caietele principelui, un soi de șantier al creației), Ianus (publicat postum). A fost laureat al premiului Herder.

A lăsat și un Jurnal.

A fost căsătorit cu actrița Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.

A fost implicat în două scandaluri de plagiat: Principele (1969) și Incognito III (1978).
[sup]
Nuvele și povestiri:

• Gloaba, 1955;
  
• Tripleta de aur, 1956;
  
• Oaie și ai săi, 1958;
  
• Patru condamnați la moarte, 1959;
  
• Tereza, 1961;
  
• Prânzul de duminică, 1962;
  
• Vânzarea de frate, 1968;
  
• Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
  
• Miresele, 1975;
  

Romane:

• Balonul e rotund, 1956;
  
• Unsprezece, 1956;
  
• Groapa, 1957;
  
• Șoseaua Nordului, 1959;
  
• Facerea lumii, 1964;
  
• Princepele, 1969;
  
• Incognito I-IV, 1975 -1980; (incognito)
  
• Săptămâna nebunilor, 1981;
  

Reportaje:

• Pe-un picior de plai, 1957;
  
• Cât în 7 zile, 1960;
  
• Cu o torță alergând în fața nopții, 1972;
  

Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare:

• Jurnal, 1966;
  
• Măștile lui Goethe, 1967;
  
• Foamea de spațiu, 1969;
  
• Jurnal în China, 1970;
  
• Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
  
• O istorie polemică și antologică a literaturii române, 1976;
  

Teatru:

• Să nu-ți faci prăvălie cu scară, 1959;
  
• Labyrintul, 1967 etc.
  

Piesele sunt adunate în vol. Teatru;

Versuri:

• Osânda soarelui, 1968;
  

Traduceri din Faulkner, Th. Mann etc; Readuce în literatura română opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.
[/sup]

Colea Răutu

Colea Răutu (n. Nikolai Rutkovski, 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, județul Bălți, astăzi în Republica Moldova - d. 13 mai 2008, București) a fost un actor român de teatru și film. A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkovschi, alături de Larisa, Natalia și Valentin. A fost elev la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chișinău. Nu i-a plăcut niciodată cartea, așa cum singur recunoștea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa Uzinelor „Mociornița” din București. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj.

A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a interpretat pentru prima oară faimosul șlagăr „Ți-a ieșit coșaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian.

La inițiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Național din București.

Între anii 1952-1968 a jucat la Teatrul Giulești. A jucat pentru scurt timp și la Teatrul din Pitești. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât românești cât și străine și în seriale de televiziune. Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfășurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda. A interpretat roluri memorabile în „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea” etc.

Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, și s-a numărat printre laureații Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naționale în Domeniul Teatrului și Galei Premiilor în Cinematografie.

Desfășurarea (1954) Moara cu Noroc (1955) - Pintea Dincolo de brazi (1957) Bijuterii de familie (1957) Soldați fără uniformă (1960) Setea (1961) Vară romantică (1961) Lupeni 29 (1962) Pisica de mare (1963) Lumina de iulie (1963) Castelanii (1964) Răscoala (1965) Procesul alb (1965) Neamul Șoimăreștilor (1965) - Temir Bey Vremea zăpezilor (1966) Haiducii (1966) Fantomele se grăbesc (1966) De trei ori București (1967) Răzbunarea haiducilor (1968) - Ibrahim Răpirea fecioarelor (1968) - Ibrahim Vânătorul de cerbi (1969) Die Lederstrumpferzählungen (1970) - serial TV (RFG) - 1 episod Zestrea domniței Ralu (1970) Mihai Viteazul - Unirea (1970) - sultanul Mehmet III Mihai Viteazul (1970) - sultanul Murad III Haiducii lui Șaptecai (1970) Serata (1971) Săptămâna nebunilor (1971) Pădurea pierdută (1971) Facerea lumii (1971) - Filipache

Lupul mărilor (1971) - serial TV (Austria) - Pete La Révolte des Haîdouks (1972) - serial TV (Franța/România) - Mamoulos Explozia (1973) - Anghel Apachen (1973) - Nana Despre o anumită fericire (1973) Ștefan cel Mare (1974) Nemuritorii (1974) - Selim Pașa Ulzana (1974) - Nana Mastodontul (1975) Singurătatea florilor (1975) Toate pânzele sus! (1976) - serial TV - piratul Spânu Pintea (1976) Instanța amână pronunțarea (1976) Accident (1977) Fair Play (1977) Regăsirea (1977) Pentru Patrie (1977) - col. George Slăniceanu Revanșa (1978) Drumuri în cumpănă (1978) Acțiunea „Autobuzul” (1978) Nea Mărin Miliardar (1979) Ultima noapte de dragoste (1979) Mihail, câine de circ (1979) O lume fără cer (1981) Duelul (1981) - Grigore Maimuca Acțiunea Zuzuc (1984) Atkins (1985) - film TV (RDG) Căutătorii de aur (1986) Mircea (1989) Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

Sică Alexandrescu

Sică Alexandrescu (n. 15 august 1896, București - d. 6 august 1973, Cannes, Franța) a fost un regizor român format la școala realistă a lui Paul Gusty.

A montat comedii ale lui Gogol și Goldoni și lucrări dramatice românești și rusești dintre care fac parte „O chestiune personală” de A. Stein, „Anii negri” de Aurel Baranga și N. Moraru. A fost de două ori laureat al Premiului de Stat.

În anii 1940 a reușit să întrunească toate teatrele importante din București, realizând - fie ca regizor sau ca director de teatru - spectacole cu distribuții extraordinare, în care chiar și rolurile mici erau ținute de mari actori. Între ele:

- „Azilul de noapte” (Gorki), cu: Tony Bulandra, Geoge Vraca, G. Storin, Romald Bulfinski, Beate Fredanov, Jules Cazaban, Dina și Tanti Cocea, Ion Mortun, Talianu, Agnia Bogoslava, Fifi Harand

- „Tâlharii” (Schiller), cu: George Vraca, Mihai Popescu, Dina Cocea, Cristofor Etterle, Ion Iancovescu, Ciprian

- O noapte furtunoasă (Caragiale), cu: Alex. Giugaru, Florica Demion, Leny Caler, Ion Iancovescu, G. Timica, Silvia Dumitrecu-Timica.

Teatrul din Brașov îi poartă numele.

Silvia Dumitrescu-Timică

Silvia Dumitrescu-Timică (n. 29 octombrie 1902, Craiova - d. 1 august 1999, București) a fost o legendară actriță română de teatru și film.

Silvia Dumitrescu s-a născut la data de 29 octombrie 1902 în orașul Craiova. A jucat ca actriță pe scenele de teatru timp de 75 ani, începându-și cariera la Teatrul Ventura din București. Începând din anul 1947, Silvia Dumitrescu a devenit actriță a Teatrului Național "I.L. Caragiale" din București. A fost căsătorită cu actorul George Timică (1886-1954).

A jucat și într-un număr mic de filme, în special de televiziune. Unul din rolurile sale memorabile a fost cel al Coanei Eleonora Arbore din piesa Micul infern de Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera la Teatrul Nottara în martie 1977. Ultima reprezentație a avut loc în 1992, când artista împlinise 90 de ani.

S-a retras din activitate în anul 1992, la vârsta de 90 ani. A decedat la data de 1 august 1999 în orașul București, în urma unei hemoragii cerebrale.

Odessa in fiamme (1942)

Bădăranii (1960)

Furtuna (1960)

O încurcătură (1973) - film TV

Scorpia (1973) - film TV

Sâmburele (1974) - film TV

Tren de plăcere (1979) - film TV

Micul infern (1979) - film TV

Gheorghe Timică

Gheorghe Timică (numele său la naștere fiind cel de Dumitru Georgescu) (n. 1886, București; d. 1954, București) a fost un legendar actor român de teatru și film. A fost soțul actriței Silvia Dumitrescu-Timică.

Fistic amorezat (1913)

Maiorul Mura (1927)

O noapte de pomină (1939)

Odessa in fiamme (1942)

Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950)

George Vraca

George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București - d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național („Hamlet”, „Visul unei nopți de vară”, „Cum vă place”, „Neguțătorul din Veneția”, „Macbeth”, „Richard al III-lea” de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, „Vlaicu-Vodă” de Alexandru Davilla, „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul „Tudor”. Spre sfârșitul vieți, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul.

Paznicul bătrân, Cocoșul negru - Victor Eftimiu

Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard

Rolsby, Raffles - Hornung și Presbrey

Cuțui Ghiță, Tudor Vladimirescu - N. Iorga

Roller, Hoții - F. Schiller

Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller

Regele Franței, Regele Lear - Shakespeare

Montazzo, Ruy-Blas - V. Hugo

Unul din seniorii scoțieni, Macbeth - Shakespeare

Lysander, Visul unei nopți de vară - Shakespeare

Iisus, Iisus - N. Iorga

Faust, Faust - J. W. von Goethe

Oswald, Strigoii - H. Ibsen

Romeo, Romeo și Julieta - Shakespeare

Hypolit, Fedra - Racine

Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu

Jacques, Cum vă place? - Shakespeare

Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw

Troilus, Troilus și Cresida - Shakespeare

Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki

Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale

Hamlet, Hamlet, Shakespeare

Oedip, Oedip, Sofocle

Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier

Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche

Ezra Mannon și Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill

Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw

Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega

Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla

Horațiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri

Manole, Meșterul Manole - Laurențiu Fulga

Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri

Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale

Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare

Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel

Tudor (1961)

Răsare soarele (1953)

Nepoții gornistului (1953)

Viața învinge (1951)

Se aprind făcliile (1939)

Lia (1927)

Datorie și sacrificiu (1926)