Arta si cultura romaneasca

Nicolae Grigorescu

NICOLAE GRIGORESCU se naste în satul Pitaru (judetul Dâmbovita), fiind al saselea copil al lui Ion si al Ruxandei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatal, familia se muta la Bucuresti, în mahalaua Caramidarilor, în casa unei matuse. Dupa o timpurie ucenicie (1848-1850), in atelierul pictorului ceh Anton Chladek, la Bucuresti, executa icoane pentru bisericile din Baicoi (1853) si Caldarusani (1854-1856), si picturi murale pentru bisericile Zamfira (1857) si Agapia (1858- 1861). La interventia lui Mihail Kokalniceanu care il intalneste pe artist la Agapia, primeste in 1861, o bursa de la Ministerul Moldovei, pentru a studia la Paris. In 1862-1863, frecventeaza atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir.

Face copii la Luvru, dupa panzele lui Gericault, Rubens, Rembrandt s.a. In cursul verilor, pana in 1869, lucreaza la Barbizon, in alte locuri din preajma Parisului, in atmosfera cultului pentru pictura in plein-air, ce pregateste apropiata afirmare a impresionistilor. Expune la Salonul parizian (din 1868), la Expozitiile artistilor in viata din Bucuresti (incepand cu 1870) si la expozitiile organizate (din 1973) de "Societatea Amicilor Belelor-Arte". In anii 1873-1874 face o calatorie de studii prin Italia, Viena, Grecia si Constantinopol. Ia parte, ca pictor de front, la razboiul de independenta din 1877-1878, facand numeroase desene ce vor sta la baza unor compozitii. Din 1879 pana in 1890, lucreaza indeosebi in Franta, fie in Bretania, la Vitre, fie in atelierul sau din Paris. Revenit in tara, deschide mai multe expozitii personale la Ateneul Roman (1891, 1895, 1900, 1901, 1902, 1904).

Construieste, la Campina, o casa, devenita apoi muzeu. Intr-un moment decisiv pentru constituirea culturii Romaniei moderne - in poezie se afirma geniul lui Eminescu - pictorul intreprinde o spectaculoasa inovare a limbajului plastic. Cu o formatie in care recunoastem filonul traditiior picturii murale, de care se apropie in primii ani ai tineretii, si, deopotriva, experientele impresionistilor, Grigorescu se manifesta, in diverse genuri, cu o autoritate al carui ecou se va prelungi in secolul al XX-lea, chiar si dupa disparitia pictorului. Este primul dintre fondatorii picturii romane moderne - urmat curand de Andreescu si Luchian - si numele sau devine un simbol pentru tinerele generatii de artisti care, in primele decenii ale acestui secol, cautau sa identifice si sa aduca in lumina valorile profund definitorii ale spiritualitatii romanesti. In portrete (D. Grecescu, Carol Davila, Andreescu la Barbizon), autoportrete, compozitii inspirate de experienta participarii la razboiul de independenta (Atacul de la Smardan, Rosior calare, Scenele cu prizonieri turci), in seria de "Care cu boi", in peisajele realizate in tara sau in timpul calatoriilor in strainatate (La Posada, Pescarita din Granville, Raspantie in oras la Vitre, Batrana din Brolle, Bordei in padure, Peisaj de toamna) se impun aspecte ale unui stil si ale unei viziuni inconfundabile.

Exercitiul lucrului in aer liber aduce paletei sale luminozitate, iar modului de constructie plastica o inedita imbinare intre rigoare si spontaneitate. Realul asupra caruia isi indreapta atentia pictorul isi pastreaza, in datele esentiale, configuratia, dar acest lucru se produce in "geometria secreta" a compozitiei, in planul profund al compozitiei, pentru ca la suprafata se face simtit jocul incidentelor, energia tuselor care involbureaza pasta. Aceasta placere a inregistrarii concretului aflat sub fluxul schimbator al luminii, il mentine pe artist intr-un permanent interes fata de ansamblul lumii vizibile, careia nu-i exploateaza elementele pitoresti, ci ii subliniaza doar valorile in contextul ambiantei devenite familiare .NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907). într-un fel punctul lui de pornire n-a fost diferit de al lui Aman. Si el a început sa picteze tot ca un academist. Spre deosebire de altii, consuma însa repede experientele înaintasilor si depaseste acest stadiu într-un mod exploziv, în stare sa ne uluiasca.
.
De pe acum atasamentul sau la realitatea înconjuratoare îsi spune apasat cuvântul într-o pronuntata individualizare a personajelor biblice pentru care-si ia adesea modele din anturajul imediat. Judecind monumentalul ansamblu de la Agapia, executat la 20—23 de ani, este limpede pentru oricine ca pictura religioasa nu avea secrete pentru tânarul zugrav, preocupat în paralel si de compozitia istorica ale carei probleme le asimileaza la fel de usor, cum o poate dovedi lucrarea Mihai dupa batalia de la Calugareni.
Asadar, când, dupa o prima tentativa neizbutita, Grigorescu ajungea în sfârsit, în 1861, la Paris, el era un artist aproape desavârsit din punctul de vedere al traditiei. Se mai punea doar problema adân-cirii unor cunostinte, a unor confruntari cu arta din muzee si din ateliere si bineânteles aceea a obtinerii unor diplome, premii etc, care sa-i permita, o data întors în patrie, sa-si revendice drepturile de a intra în învatamânt si de a participa la viata artistica oficiala, bucurându-se de o seama de privilegii. Conform acestui program curent la predecesorii sai, a si intrat imediat într-un atelier, la Sebastien Cornu, unde — amanunt interesant — îl are coleg pe Renoir. Tocmai în acest moment a intervenit însa cotitura brusca ce avea sa faca din Grigorescu promotorul unui mod nou, în tara noastra, de a gândi plastic. Parasind foarte cccând atelierul lui Cornu si renuntând cu buna stiinta la avantajele imediate, ce le promitea pentru viitoarea sa cariera formarea într-un asemenea atelier, a preferat sa aleaga calea libertatii de creatie, si sa-si gaseasca locul alaturi de grupul pictorilor din padurea Fontainebleau. Afinitati si glasuri neauzite, de dincolo de constiinta, îl atrageau pesemne spre acel mod mai sincer, mai natural, mai democrat de a întelege pictura, macar ca un asemenea drum, incompatibil cu linia oficiala, nu-i fagaduia nici situatie materiala, nici glorie.

Pentru a lua aceasta hotarâre i-a trebuit lui Grigorescu modestia omului simplu, un anumit temperament si, fara îndoiala, ceva din dragostea pentru natura, din vocatia pentru simplitate si bun simt a taranului.
Sosit la Barbizon si adoptat de colectivul confratilor mai vârstnici de acolo — cum rezulta din documente comunicate si comentate de Remus Niculescu, principalul exeget al pictorului, fostul zugrav de biserici trece printr-o scurta dar hota-râtoare transformare. Influente puternice se exercita asupra sa din multiple directii, în primul rând exemplul prestigios al lui Millet în ceea ce priveste încadrarea omului, a taranului în peisaj; apoi acela al lui Corot în redarea copacilor, a colturilor intime din natura; acela al lui Jacque si Troyon, de asemenea, în redarea apusurilor de soare si respectiv a scenelor cu animale întorcându-se de la pasune, în sfârsit al lui Courbet, într-o oarecare masura, când este vorba de portrete, mai ales, dar si exemplul unor pictori vechi pe care-i studiaza în muzee si dupa care executa copii, cum sunt Rembrandt, Ru-bens, Gericault, Prud'hon, Salvator Rosa, n-a fost fara urmari în ceea ce priveste închegarea stilului, atât de personal totusi al lui Grigorescu.
în adevar, fara sa se îndatoreze în mod exceptional nici unuia dintre artistii citati si asimilând de la fiecare doar ceea ce se potrivea conceptiilor si temperamentului sau, Grigorescu ajunge foarte timpuriu la o viziune întru totul proprie, dar conforma unui mod de a simti iscat din acelasi fond spiritual comun indivizilor din mijlocul carora el a purces.

De contactul cu pictura franceza opera lui Nicolae Grigorescu se resimte în ansamblu. Astfel, daca optiunea sa pentru plein-air va fi hotarâtoare pentru orientarea sa spre peisaj, gen nepracticat de el pâna la venirea în Franta, nu-i mai putin adevarat ca schimbari radicale vor interveni si în compozitiile cu figuri sau în portret, desi acestea îl preocupasera si pâna acum. Ba poate ca tocmai din analiza acestor genuri ne putem da mai bine seama ce a însemnat pentru artist contactul cu maestrii francezi. Urmarindu-i pe o perioada de un deceniu realizarile, sunt apoi chipurile de tarancute; voioase sprintare, mândre, în portul lor popular: Taranca cu marama, Taranca voioasa, Taranca din Muscel, Fata cu ulciorul, Fata sezând pe un tapsan, Fata cu basmaua galbena, sau de tarani: Taran de la munte, Cioban (1874), Unchias de la munte.
In toate deslusim interesul si simpatia artistului pentru fiintele simple, pentru sanatatea fizica si morala întâlnita la oamenii din popor.
Cam acelasi lucru se petrece si cu compozitia. Renuntând la imaginarea unor scene istorice conventionale si mânat de un puternic sentiment patriotic, Grigorescu a participat la greaua campanie a Razboiului pentru independenta de la 1877 pentru a imortaliza, în tablouri pline de adevar, eroismul si jertfa acelorasi tarani pe care-i pictase în îndeletnicirile lor pasnice. Date fiind conditiile grele de front, ceea ce prevaleaza în activitatea acestei perioade sunt desigur însusirile de desenator ale artistului care surprinde într-o serie de schite cele mai diverse scene si atitudini din campanie. Nu lipsesc însa nici studiile în ulei capabile sa redea cu forta de convingere si cu o rara îndemânare tehnica fie scene de înclestare din toiul luptei (Lupta de la Rahova, Atacul de la Smirdan, Spionul), fie aspecte din spatele frontului (Convoi de prizonieri, Care cu proviant). Dar si chipuri de ostasi români, luminoase, mândre cum sunt Dorobantul, Gornistul sau posomorite, triste, de Prizonieri turci, dovacla a compasiunii artistului si a întelegerii legilor aspre ale razboiului.

Dar marele aport al lui Grigorescu la pictura româneasca este în domeniul peisajului. Nu numai ca el pune acest gen, desconsiderat în trecut, în centrul activitatii sale, ci îl si concepe altfel decât pâna acum. O radicala schimbare a atitudinii fata de natura are ca urmare transformarea peisajului dintr-un decor conventional si lipsit de viata, într-un echivalent poetic al motivului în fata caruia artistul vibreaza sincer. Narativul este înlocuit astfel cu liricul. înregistrarea amanuntelor preocupata sa devina document lasa locul trairii subiective. Iar în locul folosirii culorii spune, definitorii pentru arta maestrului francez. în Mocanul, în Maternitate, în Vatra de la Rucar, dar mai ales în Taran la sapa si în Taranca franceza cu sacul în spate — toate din prima perioada — exista un accent grav pus pe prezenta omului. Cu timpul însa, pe masura ce pictorul devine tot mai mult el însusi, amintirea lui Millet se sterge si în tablourile cu tarani vom întâlni tot mai rar acea atitudine reculeasa care caracterizeaza «taranul-idee» al lui Millet. în mijlocul naturii în care este plasat în virtutea unui panteism rustic, definitoriu pentru viziunea lui Grigorescu, taranul se comporta firesc, fara gesturi declamatorii, adica în rând cu casuta lui modesta, cu copacul din preajma ei, cu iarba, cu boulenii pe care-i îndeamna blajin, cu câinele si cu turma de mioare.
O adevarata monografie a satului românesc, a celui din zona dealurilor, se configureaza din scenele cele mai simple: un car cu boi trece un vad, altul vine agale încarcat cu fân, un taran îsi ara ogorul, doua fete torc la poarta, un convoi de carute vin de la bâlci, un ciobanas pazeste turma. Interesant ca în toate împrejurarile: la munca si la razboi, ca soldat, la petrecere, la bâlci, când se aduna mai multi laolalta sau în singuratatea naturii, taranii lui Grigorescu împartasesc o stare de voiosie, de încredere si de optimism robust. Supunând realitatea unui proces electiv preferential si alegând din ea doar ceea ce corespunde sufletului sau, adica stabilindu-se cu sevaletul într-o anume regiune (cea a dealurilor), manifes-tând predilectie pentru un anumit tip de barbat si de femeie, pentru o anumita vârsta (cea a tineretii), pentru un anumit anotimp (vara), pentru un anumit copac (mesteacanul) s.a.m.d. si, dimpotriva, ignorând aspectele mai sumbre, « pictorul colnicelor românesti» ne-a înfatisat desigur un tablou cam unilateral, înfrumusetat, idealizat. Faptul este mai accentuat catre sfârsitul vietii când un idilism factice, pe gustul burgheziei, îsi face loc în tratarea acestei teme vâtamând operei sale în ansamblu

Dar nu-i mai putin adevarat ca în ciuda unilateralitatii ei, imaginea taranului asa cum a fost zugravita de Grigorescu este foarte sugestiva, viabila si în ultima instanta plina de autenticitate. Este meritul mare al pictorului de a fi cântat oarecum unilateral bucuriile, dragostea de viata, frumusetea fizica si morala a taranului fara sa alieneze realitatea, fara s-o falsifice. Pentru ca, în adevar, nimic nu altereaza nici emotia si nici impresia de autentic a imaginilor create de acest c rapsod al pamântului nostru », cu atât mai mult cu cât ocolirea aspectelor mai sumbre ale realitatii n-a fost atât de sistematica pe cât se crede. Chiar daca ar fi sa amintim doar bordeiele pictate de el, si Cioflec ne asigura ca «n-a fost expozitie în care sa nu figureze o casa de om sarac», ar fi de ajuns ca sa amendam imaginea unui Grigorescu eminamente idilic. Au fost însa în opera sa si imagini în care realitatea înfatisata se cere condamnata, cum este cea a Vechilului, având, e drept, ca punct de pornire, portretul unui cunoscut, dar ridicata, în planul artei, la un nivel de generalizare cu profunde semnificatii sociale.
în orice caz, îi va fi trebuit acestui artist o mare sinceritate si o pasiune acaparatoare, o traire trup si suflet a temelor rurale ca sa poata surprinde acel genius Iod, acea imagine vie si particulara atât de specifica tarii sale si s-o etaleze cu atâta forta de convingere. Caci nimeni pâna la el — asa cum arata Nicolae Iorga — « n-a fost în stare sa ni spuie ... ca tara noastra, tara neamului nostru are acest cer, aceasta lumina, aceste perspective si ca fiii ei cei mai adevarati, sub pânzaturile lor aspre, au, când sunt veseli, acest zâmbet si acest înteles în ochii adânci atunci când îi fura taina vietii sau a firii ».

Fara sa faca scoala în adevaratul sens al cuvântului, Nicolae Grigorescu reuseste prin exemplul si mai ales prin succesele sale sa determine pe multi pictori, chiar dintre cei formati în spiritul academismului, sa abordeze de pe o pozitie apropiata de a sa teme luate din realitatea obisnuita, în special peisaje.

„În ultimii zece ani ai vieţii a descoperit şi alte caracteristici ale priveliştilor noastre de câmpii şi dealuri. Acea învăluire a priveliştilor într-o tonalitate minerală alb-cenuşie reală în zori, când ceţurile străvezii învăluie totul spre amurg când praful drumurilor, funingei, împăienjenesc lumina sau, dimpotrivă, la nămiezi, cînd soarele şterge unele culori şi netezimea unei forme.” (Petru Comarnescu, „Nicolae Grigorescu”, Ed. ESPLA, 1959, apud „Nicolae Grigorescu”, Ed. Alcor Edimpex SRL, Bucureşti, ediţia a II-a, 1998, p.11)

Ultima etapă a operei lui Grigorescu marcheză un punct culminant în arta românească. Atât evoluţia artistică a pictorului câmpenean, cât şi tehnica acestuia au depăşit pe cele ale contemporanilor săi. Pricipalele problematici ce l-au preocupat aveau să se resimtă, mai ales după dispariţia lui, în soluţiile adoptate de alţi artişti români: Luchian, iar mai târziu, Camil Ressu, şi-au canalizat eforturile creative către alte planuri decât cele cu care ne obişnuiseră. După 1906, Jean Al. Steriadi şi N. Dărăscu aveau să trateze problemele impresioniste cu un alt spirit, în totalitate nou. Însă, marele merit al lui Grigorescu constă în extraordinarul contact al acestuia cu natura, un contact mai mult vizual decât raţional. Pentru a reuşi penetrarea tuturor misterelor naturii şi analizarea fenomenelor naturale, până la cel mai subtil ultim efect, ochiul pictorului român trebuia să fi fost de o conformaţie particulară şi de o extremă sensibilitate.

În istoria picturii româneşti, Grigorescu a avut acest mare privilegiu, şi anume acela de a zdrobi bariera impresionismului primar. În ultima perioadă a activităţii sale, Grigorescu operează o detaşare faţă de semnele distinctive ale formelor, ce individualizează fiecare obiect, integrându-le în marea orchestraţie a culorilor ce generează formele şi aspectul general. Decantarea paletei cromatice, ce se reduce la tonalităţi de lumină, determină o anumită esenţializare a formelor. Acum tuşele sunt largi, onctuoase, înfăţişând parcă firea pasională a artistului în redarea motivului simplu, dar cu un extraordinar impact vizual. Este vorba de aşa zisă „periodă albă” a lui Grigorescu, aşa cum a fost numită de către criticii de specialitate.

Arta grigoresciană a ultimilor zece ani de viaţă, înfăţişează acel rafinament, rezultat al folosirii nuanţelor luminoase ce par a transforma fenomenele din natură. Problematica luminii a fost îndelung studiată de către Grigorescu, sub toate aspectele sale, iar arta acestuia nu are nicio tendinţă pentru abstractizare. Fără vreo apartenenţă la domeniul raţionalului, creaţia lui Grigorescu este rezultatul propriilor observaţii făcute în mijlocul naturii. Lumina poate fi o feerie pentru spectator, însă în realitate aceasta este la fel de concretă ca şi forma care dealtfel există, pentru pictor, în funcţie de lumină. Cu aceste tendinţe, adăugate la marile sale relizări, ultimii ani ai creaţiei grigoresciene au marcat apogeul artei sale.

Realitatea, în cazul acestuia, nu prezintă doar un aspect unic, acela al formei, iar fenomenele din natură au aspecte diferite, aspecte pe care Grigorescu insistă în operele sale: volum, spaţiu, culoare, atmosferă, lumină. Lumina pe care pictorul o reprezintă, captează nuanţele culorilor.

Ceea ce vom numi „spiritualitatea lui Grigorescu”, proprie manierei ultimilor ani este de fapt o trasfigurare sau, mai bine zis, o consecinţă a rafinamentului sensurilor sale.

Liric prin intermediul propriilor sentimente– aşadar, impresionist – Nicolae Grigorescu a transmis acelaşi lirism şi operei sale de maturitate. Pentru pictorul impresionist: cerul, pământul, întregul cosmos este culoare, sunt tuşe în nuanţe diferite sub efectul luminii soarelui. Uşoara atingere a tuşelor de culoare este ca o delicată notă dintr-o melodioasă vocaliză. Există o diferenţă substanţială între impresionismul francez şi realizările lui Grigorescu. Pentru acesta din urmă, subiectele tablourilor sale nu au acel aspect „pulverizat”, ca efect al razelor soarelui, cum este cazul lui Monet, de exemplu. Grigorescu adoptă tehnica plein-air-ului, pe care o stăpâneşte prin mijloace proprii, ce se detaşează atât de arta maeştrilor de la Barbizon, cât şi de cea a impresioniştilor. Pentru acesta, pictura a fost, înainte de toate o artă a culorilor, în care pictorul român a urmărit transfigurarea motivului cu ajutorul senzaţiilor date de lumină.

Monografia satului românesc

Fiu al pamântului, Nicolae Grigorescu se simte atras de toate acele aspecte ale naturii pe care le redă cu cea mai înaltă pricepere în peisajele sale. O importantă caracteristică a peisajului grigorescian este legătura acestuia cu omul, ţăranul român, pe care îl zugrăveşte în mediul său natural. Ca şi în cazul peisajelor, Grigorescu îşi supune personajele aceloraşi legi ale luminii, un fapt ce are ca rezultat imediat o decantare a formelor.

Scenele simple - un car cu boi pe drumul de întoarcere către casă, un ţăran îşi ară pamântul, câteva tinere torc în faţa casei, un ciobănaş păzeşte o turmă de oi – sunt pentru Grigorescu tematici predilecte ce formează o adevărată monografie a satului românesc, din zona dealurilor. Personajele sale, indiferent de împrejurările în care se află, sunt învăluite de bucurie, optimism şi încredere, doar acele caracteristici care corespundeau sufletului artistului. Din numeroasele personaje ce alcătuiesc universul creaţiei grigoresciene, iese uşor în evidenţă dorinţa artistului de selectare a anumitor repere: o anume regiune (cea de deal), o anumită vârstă pentru personajele sale (cea a tinereţii), un anumit anotimp (cel însorit al verii), eliminând astfel acele aspecte ale realităţii care putea aduce tristeţe operelor sale. În pofida unilateralităţii ei, imaginea ţăranului român grigorescian este plină de semnificat şi autenticitate.

Centru al naturii, tânărul ciobănaş prezent în opera „Ciobănaş pe Valea Doftanei” – datată 1903 - se comportă firesc, fără gesturi care să alude la reprezentarea ţăranului-idee - acea atitudine de reculegere specifică primelor opere grigoresciene - unde se resimţea ceva din spiritul lui Millet. El formează un unic cadru cu pământul dealurilor, cu copacii, cu linia cerului reprezentat, cărora le aparţine în mod intim.

Cu o mare sinceritate şi pasiune, cu acea trăire profundă a temelor sale rurale, pictorul Nicolae Grigorescu a reuşit să surprindă exact imaginea vie, specifică ţării sale pe care nimeni – aşa cum consemna Nicolae Iorga – „n-a fost în stare să ni spuie....că ţara noastră, ţara neamului nostru are acest cer, această lumină, aceste perspective şi că fiii ei cei mai adevăraţi, sub pânzăturile lor aspre, au, când sunt veseli, acest zâmbet şi acest înţeles în ochii adânci atunci când îi fura taina vieţii sau a firii.” (Citat în DRĂGUŢ, Vasile, FLOREA, Vasile, GRIGORESCU, Dan, MIHALACHE, Marin, „Pictura românească în imagini”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 152)

„Grigorescu a venit la timp, a descătuşat pictura română din chingile academismului manierist, a netezit terenul pentru generaţiile viitoare, a pregătit pe Andreescu, Luchian şi Petraşcu. Tot el a educat publicul pentru pictură şi ne-a învăţat să privim natura.” (K.H. Zambaccian, „Grigorescu”, Ed. Cartea Românească, 1945